Este zi mare 30 noiembrie pentru creştinii din România, ziua Sfântului Andrei, Apostolul care i-a făcut creştini pe strămoşii noştri. Din 2002, este şi ziua noastră naţională religioasă. Şi anul acesta s-au strâns câteva zeci de mii de pelerini la peştera unde a trăit Sfântul printre geto-daci.

Am plecat spre mănăstirea din Dobrogea în preziua sărbătorii. "Semn bun!", a spus soţul meu, deţinătorul unui proaspăt permis de conducere profesionist – de care este este foarte mândru – când a atins maşina noastră de cârligul de remorcare al unui microbuz oprit la semafor. Noroc că o lovisem eu în urmă cu câteva zile şi aveam dovadă de la poliţie, iar microbuzul nu a păţit nimic. Ploaia ne-a însoţit tot drumul, atât de tare încât orice tir care ne depăşea sau pe care îl lăsam în urmă crea în jur un nor de câţiva metri prin care treceam ca printr-un tunel. De la Cernavodă încolo, o dată cu o ploaie mai liniştită, drumul ne-a purtat şerpuitor pe colinele dobrogene, prin sate pavoazate de alegeri, cu bannere mari şi afişe de pe care ne zâmbeau promiţător candidaţii. Lăsând Dunărea în dreapta, dar cu ploaia tot deasupra noastră, am ajuns înainte de vecernie.

VENIREA SFINŢILOR

Chiar la intrare, un cort alb, imens, pregătit pentru a primi pelerinii la hram. Mirosea a sarmale de post peste tot. Aveam să aflăm că femeile care ajutau de bună voie la treabă, au fiert la ele în mai multe rânduri, vreo trei zile.

Câţiva călugări, printre care şi părintele stareţ, trebăluiau prin curte.

"Număraţi câte becuri lipsesc să le înlocuim acum", a spus părintele Cosma unui monah, iar acela s-a prezentat urgent cu o cutie cu becuri. Stareţul a completat luminile lipsă pe aleea care urma să-i primească pe sfinţi. Câteva sute de credincioşi coborâţi din microbuze sau maşinile personale treceau încoace şi încolo, unii spre izvorul sfântului, alţii