Înaintea Europenelor de handbal din Macedonia facem eforturi să fim optimişti

Cineva mi-a povestit o fază nostimă, cu doi biciclişti, unul pe o super-cursieră, tînăr, zvelt, profi, şi altul pe un soi de Tohan, vai de el, bătut de soartă, minuscul în comparaţie cu utilajul. Urcau la deal împreună. Primul părea uşor ca un fulg, al doilea trecea prin toate caznele infernului. Pe la jumătatea pantei, cel mic a întrebat disperat: “Unde mergem noi, Nicule ?!”. Martorii întîmplători ai acestei poveşti n-au ştiut ce să facă, dacă să rîdă sau nu. E haz şi necaz în imaginea oricui cade prizonier între aşteptări şi realităţi. De asta mi-a adus aminte naţionala de handbal fete, cea mai frumoasă şi dramatică instituţie a sportului românilor de vreo două decenii încoace. Echipa merge la un Campionat European, dar ştie către ce merge? Si nici măcar n-are vreun Nicu de care să se agaţe cu o întrebare. Are, e drept, un Radu. Şi nişte căpcăuni în faţă.

Tricolorele au jucat atît de prost apărarea în penultimul meci de pregătire din Serbia, încît aproape că nu era loc de enervare. E ca atunci cînd te arde prea tare şi ai senzaţia de rece. Evoluînd ca în vacanţă ai impresia că la un moment dat e nevoie doar de un ceas care să sune devreme şi totul se schimbă ca prin minune. Evident, nu e aşa. Pentru România aceasta, care nu e o România oarecare, ci una aşteptată la colţul bucuriei de toţi, dacă acel meci n-a fost un şoc, înseamnă că n-a fost nimic. Din păcate, nu ştiu cine l-a receptat astfel. Radu Voina sigur da. Ardeleanul a reuşit să-şi iasă din calmul istoric. Din păcate, se poate să nu fi vazut încă nimic. Acum, în aceste ore, după luni de zile de handbal cu zîmbetul pe buze, trebuie să scoată măcar vîrful biciului, altfel riscăm să fim trimişi pachet înapoi din Macedonia. Şi vă asigur că nici danezul Pytlick, nici francezul Krumbholz nu fac altfel. Dacă înlăturarea