Dincolo de conferinţe, lumea musulmană rămâne puternic divizată între deschidere şi izolarea de orice înseamnă Occident. Când iniţiativa de dialog porneşte tocmai din spaţiul islamic, iar cadrul ales este ONU, o „invenţie” occidentală, simbolul depăşeşe ca importanţă efectele practice imediate.
Nimic nu este mai preţios pentru un musulman, indiferent că e şiit sau sunnit, decât locurile sfinte Mecca şi Medina, aflate în custodia dinastiei saudite. Tocmai de acolo a pornit un efort, în premieră ca amploare, de organizare a unei conferinţe interreligioase, la care au participat lideri şi diplomaţi din 75 de ţări. Primele cuvinte rostite au fost „religia nu poate fi folosită ca să justifice terorismul şi violenţa” şi au aparţinut regelui saudit Abdullah, iniţiatorul conferinţei.
Un sceptic nu se poate abţine să nu observe contrastul dintre aceste cuvinte şi finanţarea de către Arabia Saudită de şcoli wahabbite, de exemplu în Pakistan, de unde provin apoi numeroşi terorişti. Un optimist poate citi exact invers, adică poate vedea semnul că regimurile musulmane înţeleg că terorismul şi discursul militant blochează mai ales beneficiile economice din relaţia cu Occidentul, dar sunt periculoase şi pentru ele, în plan intern.
Mai ales când e vorba de regimuri fără bază democratică, ce se confruntă cu atractivitatea exercitată de ideologia militantă cu nuanţe socialiste. A nu se uita că, de exemplu, în discursul lui Osama Bin Laden, înainte să se menţioneze rezistenţa împotriva SUA, este permanent predicată distrugerea regimurilor musulmane autoritare, ca cel saudit.
Islamul, fragmentat
În termeni optimişti, conferinţa interreligioasă poate avea efecte şi la nivelul popu-laţiei musulmane, unde se manifestă un sindrom al marginalizării, fie că este vorba de musulmani din spaţiul tradiţional islamic,
