Poveştile despre ei par scenariile unei minţi perverse, care împinge existenţa până la extrem, până aproape de moarte. Destine în care copiii poartă povara autismului, iar mamele trăiesc hotărârea de a renunţa la propria viaţă. Dincolo de ele, un sistem şubred şi putrezit, incapabil de vreo acţiune coerentă. O societate în care „felul lor e doar o versiune defectă“ a celor mulţi... „Medicul din Craiova m-a sfătuit să-mi văd de treabă, să fac alt copil, pentru că acesta este pierdut. Pot să-l închid, eventual, să-l las să moară prin inaniţie şi să-mi văd de treabă. A fost cel mai groaznic lucru pe care l-am auzit vreodată. Nu-mi venea să cred“, povesteşte Luminiţa Sandu. Bogdan e acum adolescent. Cu 11 ani în urmă, la Spitalul „Bagdasar Arseni“, a fost diagnosticat cu note autiste. Uşa se deschide brusc şi un băiat şaten se repede în încăpere, agitându-şi mâinile şi încercând să comunice ceva. Gilda se ridică de pe canapea şi întinde braţele pentru a-l îndruma spre ea. „Da, copilul meu, mergem imediat“. Se aşază împreună şi Vicenţiu îşi face loc în braţe, aproape de sufletul ei. Femeia îi trage uşor capul pe umăr, îl mângâie pe păr, îl sărută pe frunte. Câteva secunde stau liniştiţi. Apoi băiatul se retrage şi din gât i se rostogolesc sunete nearticulate. Întinde braţul şi arată cu degetul spre Oana. „E ora la care trebuie să plecăm şi Oana ne duce cu maşina până acasă“, explică Gilda, privindu-şi copilul cu dragoste.

Singurul din Craiova Strada Dimitrie Gerota, nr. 3. Departe de agitaţia centrului, în spatele unui gard înalt, câteva camere ascund durerea unor părinţi şi munca de Sisif a mamelor şi a specialiştilor. O pancartă arată că aici este sediul Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România (ANCAAR), filiala Craiova. În fiecare zi, de luni până vineri, timp de opt ore, zece copii sunt aduşi la centru, unde specialiştii (educatori