Destui oameni s-au descurcat surprinzător de bine după Revoluţie, adaptîndu-se într-un timp foarte scurt la capitalism. Dezbăraţi rapid de ideile colectiviste comuniste (în care probabil că nici n-au crezut vreodată), au început cu mult curaj afaceri pe cont propriu. Nu vorbesc neapărat de cei care s-au îmbogăţit pe seama statului, au avut acces la conturile Securităţii, au obţinut credite (neperformante) de la Bancorex, au beneficiat de privatizări dubioase sau pur şi simplu au cîştigat din afaceri ilegale, şi nici de aceia care au dat lovitura cu o afacere bună şi cinstită, din care au reuşit să se îmbogăţească foarte repede şi foarte tare. Mă gîndesc în special la cei cu mici afaceri care-i solicită zilnic, oameni care nu-şi permit să stea degeaba, să-şi ia concedii sau să nu-şi chivernisească profitul cu mare grijă. Oameni fără multă şcoală, dar cu iniţiativă şi care ar trebui să se încadreze în mult pomenita clasă de mijloc, să prospere şi să creeze prosperitate. Vrednici de laudă ar trebui să fie toţi aceştia, dacă respectiva categorie n-ar avea şi ea "subcategoriile" ei. Căci, într-un fel se comportă cei care au înţeles valoarea ideii "clientul nostru, stăpînul nostru" şi în alt fel cei care cred că în virtutea poziţiei de patron se pot purta cu clienţii ca nişte stăpîni. Şi la aceştia din urmă mă voi referi, că parcă prea mulţi am întîlnit în ultima vreme. Am văzut, de exemplu, un asemenea patron de magazin care, stînd la taclale cu un prieten, s-a enervat cînd un client l-a deranjat întrebîndu-l de ce nu are de vînzare un anumit produs (cît se poate de banal), i-a răspuns enervat că el aduce în propriul magazin doar ce vrea el, şi nu ce vor clienţii. În alt caz, la o pensiune montană, am observat un proprietar care nu făcea nici un efort pentru ca turiştii care-i călcaseră pragul să se simtă bine. Părea a considera că pentru banii respectivi (un preţ st