Alegerile parlamentare din România au adus o veste bună şi una rea. Vestea bună constă în excluderea din rândul actorilor politici relevanţi a formaţiunilor de extremă dreaptă; atât acelea care se ridicaseră pe ruinele stângii extreme ca pe ultima ei baricadă, cât şi cele irupte din justiţiarismul nihilist alimentat de frustrările tranziţiei. Naţional-populismul postcomunist pare a fi intrat în moarte clinică.

Vestea rea este că societatea românească este divizată sub aspectul opţiunilor politice de aşa manieră încât o guvernare coerentă bazată pe o majoritate parlamentară consistentă devine imposibilă. În plină criză globală, nici scrutinul uninominal nu a putut dota România cu o conducere aflată în afara tensiunilor inerente coabitării unui executiv de o anumită orientare cu un şef de stat de orientare opusă, precum şi dincolo de contradicţiile caracteristice unui guvern de coaliţie adunând la un loc dreapta şi stânga. Prin interstiţiile blocurilor de putere şi din ciocnirea lor emană autoritar-populismul.

Ideea că, pentru prima dată în istoria postcomunistă a României, dreapta – evident, plurală – ar fi obţinut majoritatea absolută, marcându-se astfel transformarea societăţii româneşti dintr-una fidelă stângii într-un adept al dreptei, este falsă. Dacă PNL este, într-adevăr, un partid de dreapta, PD-L este un pseudopartid. Creând această formaţiune fără identitate ideologică, domnul Băsescu are meritul de a fi drenat frustrarea de toate culorile care irigă extremismele organizate politic, făcându-le să se usuce.

Urmarea este însă că lupta între partidele sistemului democratic şi cele antisistem (extremiste), ca şi aceea între partidele politice de diferite orientări ideologice este înlocuită prin lupta dintre instituţiile statului; în principal conflictul dintre Preşedinte şi Parlament cu două confruntări accesorii, da