Alegerile de duminică - blocate obsesional între o dreaptă şi o stîngă la fel de false şi stupide într-o ţară care nu cunoaşte, în incultura ei politică, decît sentimentul românesc al fiinţei antiguvernamentale - mă instigă cumva să dau în vileag ce se întîmplă în democraţia mea interioară; nu ţin să fiu exemplar, ci doar să mă manifest, pentru o dată la patru ani, transparent, sincer ca un cetăţean care nu cunoaşte decît o singură poruncă: oneste bibere! Am şi eu un parlament personal în care - ca în SUA, cea mai evoluată democraţie - de zeci de ani lumină sau beznă, domină două partide pe care le pot numi liniştit, istorice:

PARTIDUL BUNEI DISPOZIŢII (PBD) şi PARTIDUL RELEI DISPOZIŢII (PRD). Ele nu alternează armonios la putere, ba dimpotrivă, dar în afara lor nu-mi pot concepe existenţa. Ele se afirmă prin alegeri în fiecare zi, ca Judecata de Apoi, ceea ce le (şi îmi) asigură dinamismul şi liberpansismul. Mai mult sau mai puţin riguroase, ele au o vigoare şi o imaginaţie care exclud plictisul - pericolul mortal în viaţa oricărui partid. Fără a se urî violent şi vulgar, ele se antipatizează "mai" permanent decît orice revoluţie, dovedind zi şi noapte - fiindcă, într-adevăr, ele lucrează "24 din 24" - că antipatia e şi în politică mai profitabilă decît ura lipsită de orizont. Un minimum de ideologie şi de eleganţă - mă rog, atît cît poate suporta un partid... - le fereşte să se declare totalitare, dar asta nu înseamnă că nu au porniri dictatoriale pe care eu, personal, le resimt din cap pînă în picioare. Sînt zile, săptămîni, dar şi minute şi secunde, cînd PBD-ul, zdrobitor de majoritar, mă face să-mi pierd minţile de bucuros ce sînt, dîndu-mi o euforie, aproape caraghioasă, în mişcarea mea printre lifturi, nacele şi iluzii spre ţelul suprem: masa de scris. Nu mai puţin dur resimt o venire la putere a PRD-ului într-o proporţie de 95-96% (il y a des jours