Irakianul Sinan Antoon este poet şi jurnalist. În 1991, după războiul din Golf, a fugit din ţara sa şi s-a stabilit în Statele Unite, unde predă literatură arabă. În 2003, a revenit la Baghdad pentru trei săptămîni şi a făcut, împreună cu cîţiva prieteni, un film despre situaţia din Irak după intervenţia trupelor americane. E vorba, de fapt, despre o serie de interviuri cu oameni de tot felul, de la muncitori şi elevi, la taximetrişti, scriitori şi reprezentanţi ai noului guvern. Filmul (About Baghdad, 2004) reuşeşte să adune laolaltă o instructivă diversitate de opinii, dincolo de care transpare însă, obsesiv, o atmosferă comună. Toată lumea e de acord că regimul lui Saddam Hussein a fost sinistru, dar aproape toată lumea e excedată de prezenţa trupelor americane. "Baghdadul n-a căzut. Baghdadul a fost ocupat" - spune o copilă, repetînd, probabil, ce a auzit prin casă sau la şcoală. Argumentaţia antiamericană, niciodată foarte riguroasă, coagulează în jurul cîtorva teme:
1. Americanii au venit din interes. Vor să ne ia petrolul. De altfel, pînă la un punct, l-au sprijinit pe Saddam.
2. Americanii nu s-au ţinut de promisiuni. N-au adus democraţia, n-au rezolvat problema aprovizionării cu apă şi electricitate, nici pe aceea a furtului generalizat.
3. Americanii sînt străini. "N-au suferit alături de noi", nu ne cunosc, nu ştiu să ne guverneze şi, în fond, nici nu vrem să fim guvernaţi de ei. Oricum, ar fi existat şi alte moduri de a scăpa de Saddam. (Nimeni nu spune care.)
Se aud şi cîteva voci, mai rezonabile din punctul meu de vedere, dispuse să privească lucrurile fără emfază patriotică. "Pe cine trebuie să blamăm, ca irakieni, pentru situaţia în care a ajuns Irakul?" - întreabă un taximetrist. "Pe Bush sau pe Saddam?" Un alt interlocutor spune apăsat: primii vinovaţi sînt Saddam şi lumea arabă, care n-a ştiut, sau n-a vrut, să-l elimin