Dupa alegeri, toti politicienii au clamat legea uninominalului ca fiind cea mai proasta cu putinta. Nu-i exclus sa fie asa, dar liderii partidelor politice uita sa spuna ca, fara aceasta lege proasta pe care au speculat-o dupa bunul plac, nu ar fi intrat in Parlament.
Mandatele nu le-a distribuit Biroul Electoral Central dupa centralizarea voturilor, ci au fost "castigate" cu mult timp inainte - chiar inainte de inceperea campaniei electorale - prin strategii bine puse la punct.
Sa luam spre exemplu cazul PNL, nu pentru ca ar fi singurul partid care si-ar fi facut calcule in felul acesta, ci pentru ca este cel mai elocvent.
Sa spunem ca, in urma calculelor si cercetarilor preliminare, strategii partidului au ajuns la concluzia ca pot obtine cel mult 20% din sufragii, asta insemnand "x" mandate de deputat si "y" mandate de senator.
In faza imediat urmatoare, au fost desemnati liderii politici care trebuiau sa obtina aceste mandate, dupa care acestia au fost trimisi sa candideze in colegii unde pot obtine cu usurinta un scor bun, adica in fiefurile partidului.
Fiind constienti de faptul ca voturile obtinute de acestia in colegiile respective, chiar daca ar fi obtinut cu totii peste 50%, nu le-ar fi fost suficiente pentru a strange cele 20 de procente la nivel national, strategii au apelat la "candidatii din showbiz", de gen Florin Calinescu sau Dida Dragan.
Acestia nu au avut rolul de a castiga mandate pentru PNL, ci de a strange cat mai multe voturi, astfel incat nominalizatii partidului sa poata pune mana, in urma redistribuirii, pe mandatele de parlamentar, chiar si in situatia in care nu s-au clasat pe primul loc in colegiul unde au candidat.
Altfel spus, acestia au primit ordin pe linie de partid sa nu care cumva sa obtina mai multe voturi decat Calin Popescu Tariceanu, Crin Antone
