Regizorul sârb se aliază cu Maradona în ura sa împotriva americanilor şi a britanicilor. Documentarul lui Emir Kusturica despre cel mai mai mare fotbalist al tuturor timpurilor ar putea fi concentrat cam aşa: “O fi Maradona o legendă, dar nici eu nu sunt mai prejos”. Pelicula se anunţă, pompos chiar de la primele cadre (îl vedem pe cineast cântând alături de trupa sa, “No Smoking”), a fi mai mult despre egoul cu dimensiuni de supernovă explodată al lui Kusturica, decât despre argentinian Şi ăsta e abia începutul, pentru că regizorul se introduce în aproape fiecare cadru, chiar şi la interviuri.

Suntem forţaţi să-l contemplăm cum bea, cântă la chitară, dansează balcanic, se pupă pe obraji cu toată lumea (de câte trei ori, aşa e la sârbi), debitează nişte comentarii grandilocvent-stupide şi descoperă spiritul lui Diego în propriile sale filme. Ce mai tura-vura, se crede o efigie testosteronică la paritate cu eroul său.

La final, abia m-am putut scutura de tristeţe şi chiar de milă – nu pentru megalomanul şi genialul fotbalist, ci pentru megalomanul şi  autoproclamatul genial regizor, căzut atât de adânc în dragostea pentru propria-i persoană. Neplăcut la “Maradona” este şi faptul că, sub aparenţa unei false exuberanţe, musteşte o ură partizană – ura unui veritabil naţionalist sârb, a unui mascul afla super-macho - pentru vestul cel putred.

Nu prinţului Charles, Da lui Castro

Documentarul se derulează, de la un punct, ca un examen psihiatric făcut unor personaje insuportabil de narcisiste, aflate într-un continuu şi isteric proces de negare, victimizare şi auto-amăgire. Două momente chintesenţiale sunt de reţinut în această direcţie: Maradona care povesteşte că a refuzat o întâlnire cu Charles, pentru că prinţul “are mâinile pătate cu sânge”, dar care nu ezită să-l strângă în braţe pe imaculatul Fidel Castro; şi