În reality show-ul de pe scenă, personajele îşi pierd demnitatea.Teatrul atacă televiziunea, folosind mijloacele ei. În acest concurs, Lia Bugnar, autoarea piesei „Şapte dintr-o lovitură”, jucată la Naţionalul bucureştean, câştigă mai mult decât un premiu. Şapte tineri sunt închişi pentru trei zile într-un studio unde li se pun la dispoziţie cele necesare: tot ceea ce se întâmplă şi se vorbeşte acolo se transmite în direct, telespectatorii urmând să elimine şase perdanţi şi să-l aleagă pe câştigător. Premiul este un fals, născocit de o producătoare disperată, în concurs cu rivalii care ştiu cum să facă emisiuni cu audienţă.

Efectul scenic cel mai puternic produs de această incursiune în măruntaiele televiziunii este dat de distanţa dintre adevăr şi reproducerea lui. Actorul din piesă îşi spune monologul în spaţiul scenic aflat în imediata apropiere a spectatorului. Pe ecranul din spate este proiectată imaginea aceluiaşi în prim-plan şi ceea ce părea un amănunt devine dominant, expresivitatea se accentuează şi sensul se deplasează.

Reality show, nenumăratele încercări ale televiziunii de a privi pe gaura cheii sunt de fapt distorsiuni ale adevărului, manipulări, dintre care cea mai nevinovată pare a fi cea a sporirii audienţei. Preţul este plătit de eroii de o clipă, renunţarea, fie şi temporară la demnitate, la intimitate, produce consecinţe definitive.

Tehnologia, ca element dramatic

Autoarea stabileşte nişte premise bune ale conflictului, personajele sunt tipologic diferenţiate, fără a apela la clişee, poveştile lor de viaţă dezvăluite treptat sunt plauzibile, motivaţia participării la acest joc dinamizează acţiunea. În calitate de regizor, Ion Caramitru ilustrează ambiguitatea relaţiei realităţii TV cu adevărul prin mijloace eficiente şi dacă emisiunile de acest tip sunt, în general, destul de plicticoase,