Încă nu e prea clar dacă în România sîntem într-o epocă postfoucaultiană sau abia acum ne familiarizăm cu moştenirea lui Michel Foucault. Transpunerea operei gînditorului francez în limba noastră s-a făcut relativ concertat în ultimul deceniu, după începuturi nu mai puţin notabile, din prima decadă de după comunism. Există totuşi, la noi, un public care l-a citit direct în franceză, şi îmi amintesc că, în ceea ce mă priveşte, am aflat despre acest autor la un curs de marxism din toamna lui 1981, cînd profesorul Teodor Lupşe s-a referit destul de neaşteptat, dar stăruitor, la Cuvintele şi lucrurile. Mă voi feri să mă grăbesc a atribui faptul unei afinităţi a filozofului din Hexagon cu marxismul, în pofida atenţionărilor în această direcţie care nu au lipsit. Atrag doar atenţia asupra unei anumite circulaţii a gîndirii foucaultiene încă din vremea ceauşismului galopant, în mediile academice de la Dunăre şi Carpaţi. …Şi totuşi, rămîne greu de observat cît şi ce anume din Foucault a metabolizat pînă astăzi cultura română. Observaţia se dovedeşte valabilă mai ales în cîmpul scrisului istoric, unde experţii noştri par – cu rare excepţii – indiferenţi la o operă care a produs revelaţii în alte spaţii. Există, desigur, o terminologie care a fost preluată de la autorul menţionat, cel mai adeseori mimetic, fără o dezbatere prealabilă şi în absenţa unei asumări exprese, şi la noi. Ici şi colo, termeni precum „genealogia“ – care putea veni însă şi pe filiera lui Nietzsche (Genealogia moralei) – ori „arheologia“ (datorită şi vogii invazive a lui Leroi-Gourhan) cutărui subiect apar fugar sau mai stăruitor în pagina autorilor români. Dar de Foucault s-au apropiat cu mai mult interes literaţii, filozofii şi criticii de artă ori antropologii, decît profesioniştii vizitării trecutului. Există, totuşi, numeroase puncte de sprijin pentru o meditaţie a istoricului pornind de la