O recentă dezbatere din cadrul tîrgului de carte Gaudeamus 2008 a readus pe tapet o temă care, sînt convins, a început să plictisească pe toată lumea. E vorba, aţi ghicit, de serialul despre disfuncţiile prozei române „tinere“. Reluate prin intermediul unei discuţii despre „cum se mai simte literatura română?“, moderate de Ovidiu Şimonca şi desfăşurate cu participarea unor „actori“ ai polemicii, precum Daniel Cristea-Enache, Alexandru Matei, Bogdan Alexandru Stănescu şi Iulian Băicuş (dar în absenţa unor Dan C. Mihăilescu, Alex. Leo Şerban, C. Rogozanu sau Adina Diniţoiu), respectivele luări de poziţie nu indicau totuşi decît un semnal de alarmă şi un diagnostic de etapă. Aş fi primul care s-ar bucura dacă pesimismul evaluărilor mi-ar fi infirmat cît de curînd. S-a întîmplat de altfel la case mult mai mari. Cînd, în plin avînt cultural interbelic, Mihai Ralea relansa o mai veche luare de poziţie a lui Iorga, sub titlul „De ce nu avem roman?“, el n-a prevăzut boomul din anii imediat următori. Pe de altă parte, cred că „disfuncţiile“ semnalate în luările mele de poziţie sînt reale. N-aş fi revenit, oricum, asupra chestiunii dacă, în numărul pe noiembrie al revistei Idei în dialog, Daniel Cristea-Enache n-ar fi publicat o replică vehementă, de natură să distorsioneze nu numai spusele mele, ci şi viziunea mea asupra literaturii. Autorul acestei over reaction intitulate, pe urmele lui Costache Olăreanu, Ucenic la clasici, pare vizibil iritat nu de ideile sussemnatului, ci de o presupusă intrare pe „terenul său de joc“ (comparaţiile din registrul fotbalistic sînt abundente în textul respectiv). Pînă acum, deduc, rolurile erau clare la categoria noastră de vîrstă: „Asistăm la o inversare de roluri. Eu, conservatorul, criticul inaderent la farmecul postmodernismului autohton şi la deliciile minimalismului, sînt în postura de a apăra literatura tînără, în timp ce Paul