„Cei care au candidat ca să mă «reprezinte» nu au fost aleşi de mine, nu au fost aleşi de comunitate, s-au ales tot între ei. Ei se reprezintă pe ei. Nu eu sînt vinovat pentru că ei, toţi, vor să mă fure pe mine, vor să te fure pe tine, vor să fure pe toată lumea. Pentru ce să merg la vot? Ca să aleg aleşii lor care aleg să aleagă pentru ei? Nu, mulţumesc. Refuz. Da, ştiu, o să-mi spui «păi şi-atunci de ce nu pleci din ţară?». Uite, de prost. Pentru că am tupeul să mai sper că vor veni şi alţii.“ (Alex Mihăileanu, blogger, HotNews.ro, 1 decembrie 2007) Da, am avut o campanie electorală searbădă, fadă şi fără miză. Da, oamenii nu au mers la vot. Da, s-au prezentat în număr mare la urne tot categoriile sociale dependente de stat. Dar este absolut enervantă toată văicăreala generală cum că oamenii nu voteză şi că sînt îndreptăţiţi să nu voteze pentru că nu au pe cine alege, că nimeni nu ne mai reprezintă. Au o oarecare dreptate cei care au tot spus că politicienii sînt o apă ş-un pămînt (printre care şi subsemnatul), dar nu este bine. Am citat mai sus un paragraf pe care îl găsesc a fi chintesenţa clişeelor şi a prejudecăţilor despre demonizata „clasă politică“. A nu se înţelege că, în cele ce urmează, fac pe avocatul diavolului. Nu sînt avocat, clasa politică nu are nevoie de avocaţi (poate doar unii politicieni), iar ei nu sînt diavolul. Problema este că, iarăşi, toată lumea aşteaptă salvatori. Şi de asta îmi este frică, de salvatori. Să nu avem certitudinea că istoria este o stradă cu sens unic. Nu de puţine ori, nemulţumirea faţă de clasa politică „în general“ a dus la alternative dezastruoase. Alternative la democraţie. Acea speranţă că vor mai veni şi alţii este cît se poate de păguboasă. Poate că vor veni, poate că nu. Dar pe aceştia îi avem acum, şi nu pe alţii. Aşa popor, aşa lideri. Punct. Iar alternativele pe care le-am avut în 2008, Vadim Tudor şi B