Unii susţin că sînt prea multe. Alţii, că e bine să fie atît de numeroase. Referinţele vizează festivalurile de teatru, care au devenit, în ultimii ani, cea mai frecventă formulă de eveniment din instituţiile de gen. Unele au o tradiţie îndelungată, un concept care le individualizează, sînt realmente internaţionale, devenind catalizatoare de energii estetice, conectînd artişti din spaţii geografice şi culturale diverse, oferind publicului şi specialiştilor producţii interesante. Altele rămîn încropeli neconvingătoare, cu existenţă meteorică, dispărînd tot atît de rapid precum au apărut. Nu am la îndemînă o listă exhaustivă a festivalurilor de teatru din ţară, dar trebuie să fie în jur de 40. E mult, e puţin? Cine ştie, dar atîta vreme cît finanţatorii le pot susţine, iar publicul participă, pare să fie în regulă. În primul rînd, pentru că scot instituţia organizatoare dintr-o anumită previzibilitate (facem o premieră, mai facem o premieră, mergem la nişte festivaluri, vine vacanţa dintre stagiuni, deschidem noul sezon cu o premieră şi tot aşa). În al doilea rînd, pentru că dinamizează echipa, îi dă un scop imediat, obligă la comparaţii, iar dacă festivalul e cu premii, atunci şi ierarhizează. Printre cele mai vechi festivaluri de teatru, în top se plasează cel de la Piatra Neamţ. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e unul dintre cele mai ample şi mai bine impuse internaţional. Festivalul Naţional de Teatru e, fireşte, cel mai urmărit, propunîndu-şi, prin selecţie, să fie radiografia stagiunii precedente. Într-o asemenea abundenţă, perioadele de vîrf sînt mai-iunie şi octombrie-noiembrie. Nu mai miră pe nimeni suprapunerile, specialiştii fiind puşi să aleagă. Nu-i nimic, nu toată lumea poate fi interesată de aceleaşi lucruri. Dincolo de ambiţia de a deveni întîlniri memorabile ale oamenilor de teatru, festivalurile sînt sărbători ale comunităţilor un