Nu cred să existe om cu pretenţii, oriunde în această lume, care să nu viseze, fie şi în cele mai tainice aspiraţii ale sale, să aibă o cabană undeva, la munte.

O construcţie mică şi cochetă, pierdută printre brazii cei falnici, un loc al liniştii şi al aerului bogat în oxigen, un refugiu unde să te poţi retrage, măcar câteva zile pe an, pentru a uita de claxoane şi smog, de blocuri cenuşii, de metrou şi autobuze aglomerate. Îmi amintesc că, nu cu foarte multă vreme în urmă, colega noastră Gabi Sârbu, corespondentă din străinătate, publica în paginile acestui supliment un material extrem de interesant (pentru cine a avut ochi de citit şi minte de înţeles…) explicând cam cum stă chestia asta cu cabanele prin ţările nordice. Pornind de la acest articol, am făcut, pe cont propriu, o cercetare a situaţiei de pe la noi şi acum, în prag de sărbători, a venit vremea să scriu concluziile la care am ajuns…

ÎN CIRCUITUL PUBLIC

Cea dintâi constatare, tristă, pe care am făcut-o a fost că locaţiile cu titlu de cabană turistică, multe-puţine, câte erau înregistrate înainte de 1989, sunt în stare de faliment absolut. Cele aflate în administraţie publică s-au degradat constant, nu mai răspund nici celor mai elementare cerinţe de ospitalitate şi confort, au fost închise ori vândute pe nimica toată către investitori particulari. Multe au ieşit din circuitele turistice tradiţionale şi au rămas simple amintiri în memoria generaţiilor entuziaste, care decenii de-a rândul invadau muntele la fiecare sfârşit de săptămână, fără figuri şi fără frică, conform celebrului cântecel studenţesc "cu rucsacul în spinare şi cu vânt în buzunare". În general, cabanele rămase în funcţiune au fost supuse unor cosmetizări nesemnificative şi destul de banale: geamuri termopan, plasme performante în sala de mese, vopsea lavabilă de proastă calitate pe pereţi şi cam atât.