Cand Il gandesc pe Ovidiu am noua ani. Varsta cu care incepe aventura barbatului in lume. Atunci viata este cu totul de partea lui, moartea nu exista. Bipedul inteligent de noua ani stie tot. Cu timpul, formidabila inzestrare initiala se diminueaza considerabil. Daca destinul si intamplarea iti ingaduie sa traversezi nisipurile miscatoare dintre 80 si 90 de ani, cred unii, s-ar putea sa ai parte de intamplari iesite din comun, sa recapeti cate ceva din ce parea pierdut in copilarie, ba chiar mai mult, sa-l intalnesti, intre atatia insi ascunsi in tine, pe cel mai reusit dintre ei.
Dar ce zic eu noua ani! Eram la primul lustru de viata frati de cruce. Pe atunci Genaru nu exista. El era Ovidiu, dar i se spunea Vidi. Eu eram Gheorghe, dar acasa ma alintau "italieneste", Gigi. El ma numeste (ca mai toti prietenii mei de demult) Balaita. Uneori (cum pe vremuri in mahalaua noastra, unde cei mai instariti mimau, chipurile boiereste, fel de fel de chestii, dupa parerea lor "de lume buna"): Jorj... Drumul lung al prieteniei noastre (nu lipsita de multe din cate omeneste se leaga si dezleaga) incepe la Bacau, la gradinita din strada Bancii colt cu Neagoe Voda, langa grajdurile primariei si la o aruncatura de bat de casa familiei Vasiliu, astazi muzeul Bacovia. In holul care mi se parea foarte larg si inalt, pe un perete galbui si pe la poale atacat de igrasie era atarnata, intr-o rama groasa si patata de muste, o reproducere de mari dimensiuni: vreo stampa veche. Mucius Scaevola cu palma deschisa in tipsia cu jaratec. Chipul lui senin si netulburat de spaima mortii, fetele ravasite de ura si admiratie ale inamicilor din jurul lui. Auzeai cum sfaraie carnea pe carbunii aprinsi, miroseai arsura grozava, iti dadeau lacrimile si nu-ti mai luai nici in somn gandul de la curajul si darzenia stramosului. Fiindca noi, cei de pe Manutantei, Regina Maria, Ardealului, Bradului,