A dispărut aproape în anonimat. Probabil că dacă Ioan Lăcustă s-ar fi sinucis devenea un caz interesant pentru mass-media. Că a murit în timp ce dicta, bolnav fără speranţă, la un roman, asta n-a impresionat nici o televiziune. Cîteva reviste de cultură i-au dedicat pagini emoţionante. Le mulţumesc anume tinerilor de la Suplimentul de cultură pentru ceea ce au scris despre el, fără să-l cunoască altfel decît din cărţi, cu atît mai mult cu cît nu era nici influent, nici băgat în vreun grup de presiune literară.

În stîngăcia gesturilor sale simţeai timiditatea, dar şi greutatea de a ieşi dintr-o singurătate pe care o trăia cu stoicism în ultimii ani. Vorbea despre boala care îl făcea să se topească pe picioare cu un fel de amuzată tristeţe. Făcea disciplinat ceea ce îi recomandau doctorii, dar chestia asta era mai tare decît ei. Cu mulţi ani în urmă îşi ratase, fără să se plîngă, viaţa personală de dragul scrisului. Avea două peniţe. Una, cu care evoca în Magazin istoric alte vremuri, punînd cap la cap fapte diverse. Pînă în 1989, rubrica lui În Bucureşti acum 50 de ani, avea reputaţia unei insule de normalitate, descoperite în trecut, al cărei fericit unic naufragiat era. Cealaltă, pe care o proteja atent de scamele lejerităţii gazetăreşti, i-a dat multă bătaie de cap pînă a izbutit s-o facă să scrie. Cînd a apărut prima oară la Cenaclul "Junimea" condus de Crohmălniceanu, ne-au scăpat cîteva bancuri proaste despre aerul lui de funcţionar scundac, rotofei şi cu servietă, care se apucase şi el de literatură. Funcţionarul voia să ne şi citească. Regula era la cenaclu, ca autorul să fie prezentat de vreunul dintre noi. Lăcustă se prezintă singur, cu o voce reţinută şi cam gîtuită de emoţie, deşi se străduia să pară la largul lui, şi scoate nişte pagini dactilografiate. Începe să citească din "La uşa domnului Caragiale" şi treptat îşi dă drumul la voce. Sudo