In limbajul jurnalistic clasic, i se spune "reuniune la varf". Amatorii de neologisme de origine anglo-saxona ii spun, de multa vreme, "summit" (termenul e mai scurt si mai transant). In romaneste a intrat insa, din nostalgie francofila, si cuvantul "sommet" (adica varf). Deci, oricum o luam si o intoarcem, tot la ideea unei intalniri a "varfurilor" ajungem, adica varfurile politice si economice ale planetei.
Iar in ultimii ani intalnirile acestor "varfuri" s-au multiplicat intr-un ritm incredibil. Asistam de fapt la o inflatie de intalniri la varf, la o multiplicare fara precedent a "summit"-urilor. Sa fie oare acesta un reflex al mondializarii? Au ei nevoie, mai-marii acestei planete, sa se intalneasca atat de des? Sau aceste "sommet"-uri sunt doar un fel de praf in ochii lumii, ca sa arate si ei ca lucreaza?
Nu sunt singurul care isi pune aceasta intrebare. Am mai gasit-o formulata in diferite publicatii. Practic, nu e zi de la Dumnezeu fara cateva zeci de intalniri la varf pe planeta. Cele mai numeroase sunt, bineinteles, intalnirile la varf bilaterale. In contextul constructiei europene, de exemplu, ele au devenit traditionale sau de rutina.
De pilda cele franco-germane sau cele franco-britanice sau cele franco-spaniole.
Tot de rutina sunt si intalnirile la varf ale Uniunii Europene, sefii de stat si de guvern ai celor 27 au ajuns sa se cunoasca de parca ar fi colegi de scoala, ceea ce nu inseamna ca se inteleg foarte bine intre ei. Numeroase alte tipuri de intalniri la varf au fost create insa in ultimele decenii: intalnirile Grupului G7 (devenit G8 cand participa si Rusia), intalnirile G20 si asa mai departe. Mai pompoase sunt intalnirile gen Franta-Africa sau Uniunea Europeana-Africa, Uniunea Europeana-America Latina etc. Pe acest model, avem acum si o reuniune China-Africa si una Spania-America Latina.
Ce nu fac mai-marii
