La ANCCAR (Asociaţia Naţională pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România), oamenii au găsit un limbaj comun. Nu strâmbă din nas unul la celălalt, nu se judecă, nu se joacă de-a privilegiaţii. Pentru tineri, este bucata de loc în care pot socializa fără pericol. Pentru părinţi, este centrul unde copiii lor pot învăţa să mănânce singuri, să se îmbrace, să comunice. Bogdan Sandu are, oficial de 11 ani, autism. De puţin timp, manifestă şi crize de epilepsie. Andrei Alexiu este acum major. Iubeşte la nebunie muzica, însă are nevoie de o persoană adultă care să-l ajute în mai tot ce face. La doi ani şi jumătate, lui Bogdan Preoteasa i s-au prescris medicamente pentru dezvoltarea creierului. Câteva luni mai târziu, a început să se automutileze, să râdă sau să plângă fără rost. A venit vremea să-i cunoaştem.

Începutul coşmarului „Am simţit că sunt singură, eu şi copilul meu, într-o lume care nu de multe ori ne privea ca pe nişte ciudăţenii. Nimeni nu înţelegea de ce copilul meu nu suportă să fie atins şi mângâiat, de ce nu vorbeşte, că doar «este băiat mare», de ce nu stă liniştit să se joace, de ce merge ore în şir cu bicicleta, de ce împinge copiii la locul de joacă“, povesteşte Luminiţa Sandu momentele de neexplicat pe atunci. Bogdan este astăzi un adolescent de 16 ani. E un copil neşcolarizat, pentru că, la acea vreme, nu se găseau şcoli normale care să includă copii autişti. Pe de altă parte, nici instituţiile speciale nu se puteau ocupa de un copil autist hiperkinetic. „Până la trei ani, n-a dat semn de nici o tulburare. Avea un comportament psiho-motor normal. La cinci ani, vorbea, înţelegea şi se descurca singur prin casă. Mai întâi, au apărut nişte stereotipii. Nimic pronunţat. Inima mea însă îmi spunea că e ceva în neregulă. Apoi, a devenit din ce în ce mai absent. Nu punea niciodată întrebări, nu auzeam «de ce»-urile acelea specifice vârstei. Au apă