"In cazul unor invazii migratoare de la vest la est, care i-ar fi tinut in loc pe francezi, am fi ridicat noi catedrala Notre Dame?" "Cei cativa scriitori care au izbandit in Occident sunt vazuti mai degraba drept de-ai lor decat de-ai nostri." "Majoritatea scriitorilor consacrati au incetat sa mai scrie, legendarele carti de sertar n-au aparut, iar autorii romani exilati au cam evitat sa dea pe-aici."
Complexul provincial nu bantuie cultura romaneasca de ieri, de azi. Pe vremea cand nu se inventase mersul la psihiatru, solutia de salvare a moralului - daca nu si a moralei - a fost gasita in celebra si profunda observatie conform careia "In timp ce frantujii construiau Notre Dame de Paris, la noi navaleau inca popoarele migratoare". O constatare tipic mioritica. Ar mai trebui evaluat cumva daca - in cazul unor invazii inverse, de la Vest la Est, care i-ar fi tinut in loc pe cei din Hexagon - am fi ridicat noi catedrala.
Complicatei pozitii geopolitice i s-a suprapus slaba universalitate a limbii romane. Aceasta dubla determinare negativa a creat nu numai fenomenul afirmarii in contumacie (artistii romani deveneau mari abia dupa ce se indreptau spre alte zari, de soare pline), ci si - in cazul literaturii - obligatia integrarii lingvistice: covarsitoarea majoritate a scriitorilor romani care s-au afirmat international au facut-o direct in limbi de circulatie, si nu ca urmare a unor traduceri. De la Eugen Ionescu la Petru Popescu si de la Emil Cioran la Norman Manea, cei cativa autori care au izbandit intr-un Occident suprasaturat de vedete, inclusiv in domeniul cuvantului scris, sunt vazuti mai degraba drept de-ai lor decat de-ai nostri, desi nu si-au renegat in nici un fel originea. Legatura lor cu plaiurile strabune este considerata un detaliu oarecare, necum un stalp de rezistenta al carierei.
Ca si cand toate acestea n-ar fi fost de
