…a murit Ticu Dumitrescu – Dumnezeu sa-l odihneasca! Am avut bucuria de a-l cunoaste – am stat de vorba de vreo trei ori – si era, intr-adevar, un om dintr-un aluat aparte: bataios, incapatanat si, pana la un punct, idealist. Pana la un punct, insa. Ca orice om, avea si defecte si slabiciuni. I-a indepartat pe “legionari” din conducerea AFDPR, desi acestia reprezentau majoritatea, pentru ca “nu dadeau bine”. Dincolo de idealism, se tupila si pragmatismul – nu ca neaparat asta ar fi un defect. Banuiesc ca rationamentul era urmatorul: “decat sa nu rezolvam nimic, cu bolovanul legionar atarnat de gat, mai bine sa realizam – cat de cat – ceva”. Si-a realizat – sau nu? Banuiesc, din nou, ca acelasi pragmatism e “responsabil” de acceptarea Ordinului Muncii pe vremea lui Ceausescu si de barfele care circulau despre el printre fostii detinuti politici – barfe pe care niciodata n-am reusit sa le confirm sau infirm suta la suta.

Nu-l judec, nu-l condamn. Il admir. Viata e complicata si necesita decizii nuantate:) (asta a fost un panseu adanc!)

Pointul postarii de fata e, insa, altul. Urmarind declaratiile care continua sa curga, imi amintesc de moartea lui Dumitru Tinu. Si atunci, ca si acum, moartea a transformat subit omul intr-o statuie. Bun, inteleg, exista o anumita sfiiciune in fata mortilor (a mortii?) – de unde si expresia stramosilor latini – de mortuis nihil nisi bene (sau de mortuis aut bene aut nihil) – dar de aici si pana la a ridica in slavi calitatile mortului, ignorandu-i complet defectele, e o cale destul de lunga…

Am scris atunci – la moartea lui Dumitru Tinu – un comentariu (parca-n Ziarul de Cluj) in care indemnam lumea sa incerce un experiment pe dos: de fiecare data cand scriu/vorbesc despre un om viu, sa se gandeasca la el ca si cum ar fi deja mort. (Cateva zile mai tarziu avea sa iasa din dulap “scheletul” lui Andrei Iucinu, dar asta