Cand iti merge bine, poti sarbatori orice: unsprezece ani si trei luni de la cumpararea unei carti, sapte ani si douazeci de zile de cand nu te-ai mai intalnit cu amicul din facultate etc. Fostii membri ai faimosului Cenaclu de Luni si-au aflat prilej de intalnire si sarbatoare la implinirea a 25 de ani de la desfiintarea cenaclului lor. Anul trecut s-ar fi implinit 30 de ani de la prima sedinta, dar ideea de a aniversa a parut mai terna, mai putin spectaculoasa decat cea de a atrage atentia asupra desfiintarii. Este o idee inedita de publicitate culturala, in spiritul jucaus al lunedistilor. De altfel, ceea ce a facut diferenta intre ei si alte grupuri literare a fost tocmai aceasta stiinta de a se face cunoscuti, luati in seama, valorizati.
Pentru istoria literara sau pentru imaginea care poate purta un fapt catre istoria literara, putina mitologizare nu strica niciodata. S-au auzit multe astfel de intamplari cu iz de mitologizare in Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, la intalnirea membrilor Cenaclului de Luni. Inceputurile - pentru ca au fost mai multe incercari de a se infiinta cenaclul - au si ele hazul si doza lor de legenda. Providenta i-a ocrotit pe lunedisti. Adica i-a dus catre Nicolae Manolescu (dupa ce la un moment dat initiatorii se gandisera sa-i propuna sa le fie mentor lui Ion Dodu Balan) si i-a indemnat sa fixeze prima sedinta joi si nu vineri, dupa cum inclinau mai multi. Vineri, 4 martie 1977, plafonul salii in care se desfasurase prima sedinta a cenaclului avea sa se prabuseasca in timpul devastatorului cutremur.
"Era gata sa intram in posteritate fara sa fi apucat sa facem nimic", a tras concluzia Nicolae Manolescu la mai bine de 30 de ani de la ciudata si norocoasa intamplare. Sub aceasta zodie de protectie divina s-a nascut ceea ce avea sa fie o generatie literara interesanta, originala, aflata azi la maturitate s
