Dacă ar fi fost să dau atenţie enormităţilor pe care le-am auzit rostindu-se pe marginea cărţii lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, reacţia cea mai firească ar fi fost să nu scriu despre ea. Tot aşa cum autorii ei, dacă ar fi fost să pună în balanţă toate alianţele pe care le vor pierde scriind-o, probabil că n-ar mai fi făcut-o. Dar sunt cazuri cînd deliberările prelungite sunt semn de vulnerabilitate: te înconjori cu o ţesătură de precauţii care ajung să-ţi sufoce intenţia iniţială. Şi, deşi scapi teafăr şi nevătămat, vei rămîne impregnat de amintirea unei capitulări vinovate. Felul acesta de abandon prin ridicarea unui munte de autojustificări e reţeta de supravieţuire a intelectualului român. Obsedat de consecinţele actelor sale, el se încurcă în calcule, prevederi şi anticipări temătoare, şi sfîrşeşte prin a renunţa să mai spună ceea ce crede. Ba mai mult, va ajunge să duşmănească pe cei care, spre deosebire de el - şi aici mă gîndesc fireşte la Ovidiu Hurduzeu şi la Mircea Platon - au ales să scrie fără plasă de siguranţă dedesubt. Şi-şi va linişti conştiinţa spunîndu-şi că, deşi criza de care autorii vorbesc e reală, soluţia pe care o propun e utopică.

Acesta e cazul lui Hurduzeu şi Platon. Doi intelectuali care, renunţînd să poarte măşti, îşi vor atrage oprobriul celor care nu pot să renunţe la ele. Rezultatul va fi o coalizare o conştiinţelor comode împotriva celor doi. Va urma o cenzură subtilă sub forma unei ostracizări blînde: refuzul politicos de a li se publica articolele, grija de a nu se afişa public în prezenţa lor şi stăruinţa de a-i vorbi de rău în mai toate împrejurările. Ba chiar şi cei pe care ei înşişi îi priveau ca pe nişte potenţiali aliaţi vor ajunge să-i dezamăgească. Căci le vor întoarce spatele, inventînd tot atîtea motive de reproş cîte complicităţi rentabile vor avea de ascuns. Şi astfel, cenzuraţi şi percepuţi ca nişte p