Vin acolo devreme, în gecile lor de fâş, se strâng în pâlcuri mici şi stau zgribuliţi în vânt, seamănă cumva cu nişte urşi care-şi caută din priviri bârlogul.

E ceva emoţionant şi patetic în felul în care îi roagă pe fotbalişti să intre pe teren încă un meci, şi, hai, încă unul, o dovadă de iubire pe care n-o înţelegem şi, pentru că n-o înţelegem, o ignorăm.

Suporterii echipei Progresul Bucureşti sunt puţini, dacă se strâng toţi abia umplu o peluză şi, chiar dacă ar ţipa, tot nu i-ar auzi nimeni. E prea mare zgomotul de fond. Sunt puţini, şi cu siguranţă rutina din viaţa lor nu vinde ziarele. Şi atunci, ce rost au rândurile astea? Au. Într-o dimineaţă, devreme, s-ar putea turna acolo, pe aleile cu platani, un scurt-metraj tulburător despre visuri gratuite.

Departe, în America, filmul „Crash“ a luat mai demult Oscarul cu muzica deprimantă a lui Mark Isham presărată peste câteva poveşti din Los Angeles, reunite în jurul acestei idei: „În L.A. nimeni nu te atinge, oamenii sunt mereu în spatele acelor ziduri de metal şi de sticlă“. Şi sediul Progresului are ziduri de metal şi de sticlă, dar oamenii care se strâng zi de zi în pâlcuri mici să roage nişte fotbalişti să mai joace un meci şi, hai, încă unul, fotbalişti care nu mai iau lefuri, funcţionează după alte reguli. Ei sunt acolo dintotdeauna, de când Progresul se zbătea prin mlaştinile Diviziei C, în derby-uri cu Mecanica Fină şi cu Autobuzul.

Au ţinut toată viaţa lor cu o echipă fără şanse, când la doar câteva cartiere distanţă îi aşteptau, strălucitoare, formaţii mari şi iubite de toţi ceilalţi: Steaua, Dinamo sau Rapid. Ei au rămas pe loc, în Cotroceni, ca şi cum timpul ar putea sta nemişcat. De ce? Ca nişte figuranţi din „Casablanca“, fiecare îşi are Parisul lui, un fragment îngust din vreun meci, dintr-o divizie oarecare, pe vreun stadion de la capătul liniilor