Ca poeţi, prozatorii sînt tot atît o surpriză cît sînt poeţii ca romancieri. Uneori plăcută, alteori nu, cel mai adesea un capriciu pasabil, de început de drum. E cazul, acesta din urmă, al lui Zaharia Stancu, ale cărui exersări în poezie, aproape uitate, sînt nişte tivuri bălaie pe o viitoare proză întunecată. După Poeme simple şi după celebra Antologie a poeţilor tineri, în acelaşi an, 1937, cu Taifunul, debutul în roman, îi apare, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", volumul Albe. Împărţit în cvasi-cicluri, scurte, fără risipă de imagini, construite pe o idee-pivot, are aerul de familie al poeziei moderniste, dar nu şi timbrul, de neconfundat, al unui autor anume. N-ai şti să spui de cine sînt aceste scheme îmbrăcate în metafore ici-colo frumoase, pe contururile unei logici paradoxale. Pentru începutul cântecelor, poezia, aşa-zicînd, program, e o incantaţie potolită, în ciuda vorbelor mari. O sinteză de tendinţe, între atotcuprinzătoarea regăsire în natură, ţinînd, deja, de altă epocă, şi asumarea unei sensibilităţi de uz propriu: "Desprindeţi-vă cântece ale inimii,/ Ale pământului, ale norilor, ale mele...". Naivitate tuşantă şi amestec de voci lirice.

Întoarcere, care începe cu o acumulare de sintagme oarecum căznite, are un final care-i răstoarnă înţelesurile, şi-o înăspreşte: "Mă întorc de lângă luminile vii,/ De lângă piatra aspră şi dură,/ De lângă izvoarele aurii,/ Cu semnul rotund al morţii pe gură." Flacăra albă e o frumoasă, iernatică iubire: "Viscolul arde ca flacăra,/ Arde ca părul tău de mărgean./ Nu mai ştiu, sunt o mie de ani ori un an/ De când totul era flacără, flacără...". În acest modernism exuberant, visînd colorat într-o privelişte albă, unde totul este permis, apar semnele metaforelor mai ascunse, mai comprimate, ce vor să vie: "Am strâns atâtea mâini, atâtea minuni,/ Una singură şi-a lăsat tiparul/ Pe mâinil