Din 1997, data debutului, şi până acum, Adela Greceanu şi-a respectat, cu consecvenţă ardelenească, deviza aparent ironică înscrisă pe coperta întâi. Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... a devenit, dintr-o găselniţă cu nuanţe autoreferenţiale, un standard stilistic în toată regula. E vorba nu de adecvarea la conţinut sau de virtuţi mnemotehnice, ci de coborârea numelui în corp. Atenansele textuale pe care, adeseori, autorii le trec, în sensul cel mai propriu, la index, reintră în proprietatea manuscrisului. Cel mai flagrant e, pentru această carte, artificiul de a insera, rătăcit printre poemele în proză, cuprinsul. Nici titlul nu scapă, însă, mai uşor, devenind, chiar din primele pagini, un personaj ipotetic:

"Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult, ar putea fi o fiinţă dragă ce vine de multe ori la mine. Câte ceva din această fiinţă - culoarea părului la amiază, umbra şi lumina ochilor, linia severă a buzelor prefăcându-se supărate - mă cheamă cu gândul la alte fiinţe-surori care se cheamă: una, Culoarea părului la amiază, alta, Umbra şi Lumina ochilor...şi care aşteaptă să vii tu însăţi să le redai mersul şi încrederea în viaţă. Dorinţa cea mai mare a acestor fiinţe mici este să fie chiar lucrurile cărora ele le sunt doar nume, să înceapă înainte să se termine culoarea şi umbra, lumina şi mersul tău. Deocamdată ele aşteaptă răbdătoare să te alături lor, să te facă regină, să te am în preajmă - titlul poemelor mele surori."

Aproape în întregime, şi oricum mai mult decât în cele două cărţi intermediare (Domnişoara Cvasi şi Înţelegerea drept în inimă), acest pasaj de fină intuiţie se confirmă în recenta Mireasă cu şosete roşii. Sintagma se scufundă, complet, în structura cărţii. Personajele Adelei Greceanu sunt, nu doar - în ontologia noastră - nişte fiinţe de hârtie, dar chiar - în universul lor de celuloză -