Oare nu idealizăm trecutul? Oare nu idealizăm interbelicul? Era aceeaşi corupţie, aceeaşi mizerie, aceeaşi hoţie. Românii sunt la fel, nu s-au schimbat." Există astăzi zeci de cărţi care s-au opus clişeului de gândire de mai sus, de altfel la modă şi în comunism, unde îşi are încă adânc înfipte rădăcinile. În ce mă priveşte, pusă în faţa lui, am trecut prin toate fazele: am răspuns pe larg, în cărţi şi articole, am răspuns pe scurt, am răspuns tranşant (nu!), am răspuns nuanţat (cât semănăm şi cum de nu mai semănăm), am răspuns filozofic (în esenţa lui omul e la fel, într-adevăr, dar...), am respins stupida imagine de "vie en rose" deopotrivă cu la fel de stupida "vie en noir".
Gândul că la sfârşitul anului viitor se împlinesc 20 de ani de când s-a produs ultima mare ruptură istorică - 20 de ani în care ar fi trebuit să se schimbe totul în bine - mă face să mai încerc totuşi un ultim răspuns, comparativ. Fapte, nu vorbe. Ce s-a făcut între războaie, în Bucureştiul lor, din 1919 până în 1939, şi ce s-a făcut în Bucureştiul nostru din 1989 până în 2009 (includ şi anul următor pentru că e greu de presupus că va aduce mari surprize edilitare).
DUPĂ 20 DE ANI. BUCUREŞTIUL LOR
Cultura. Se ridică în câţiva ani clădiri impozante pentru noi aşezăminte culturale. Se întemeiază noi instituţii care durează până azi. Se găsesc oameni potriviţi care să le conducă şi să le dezvolte.
Se construieşte şi se inaugurează Biblioteca Academiei Române. Se construieşte Facultatea de Drept, după planurile lui Petre Antonescu, împodobită cu statuile lui Licurg, Solon, Cicero, Papinian şi Iustinian, realizate de Ion Jalea şi I. Georgescu. Se înfiinţează Academia de Studii Comerciale şi Industriale din Piaţa Romană. Se pune piatra de temelie, se construiesc sau se extind o mulţime de licee importante: Liceul Mihai Viteazul, liceu