Mai ales în timpul alegerilor locale, generale, europene, mondiale, universale, renaşte, invariabil, o problemă, una fără ieşire (de n-ar fi fost Caţavencu, cu a sa replică de neuitat: "Din această dilemă nu puteţi ieşi. Am zis!"): cîinii maidanezi, comunitari, vagabonzi, fără stăpîn, cum s-au numit, în vremurile noastre, după vrere, după port. Orice candidat la consilii locale, judeţene sau la Parlament trebuie să răspundă la întrebarea "cum vedeţi rezolvarea chestiunii cîinilor (mai rău : haitelor de cîini) vagabonzi?" Răspunsurile sînt totdeauna în doi peri, să nu se supere cei care vor să-i ocrotească, dar nici cei care vor să-i extermine: la fel de mulţi, probabil şi, desigur, toţi votează (o singură excepţie, după ştiinţa mea: un candidat la Primăria Iaşului, în anul 2000, din partea unui "partid istoric", voia să facă o megaafacere pentru economia dulcelui tîrg, promiţînd că, din scaunul de la Palatul Roznoveanu, va negocia, pe mulţi bani, un contract de export al cîinilor maidanezi ieşeni în China; să fi văzut, atunci, prosperitate şi la noi). Cînd e să se ia o decizie, se ivesc oameni agitaţi, asociaţii nervoase, anonimi încruntaţi, scrisori deschise şi închise, O.N.G.-uri cu fonduri europene şi, implicit, autorităţi care spun ce şi cum; unii strigă "la luptă!" şi propun (stră)vechea ciomăgeală românească ori subtil-renascentista otrăvire sau, cu fineţea omului de azi, eutanasierea; alţii strigă "în tranşee!", iau poziţii de apărare şi vorbesc despre milă, afecţiune, adăposturi. Toată lumea polemizează pe blana cîinelui, se face vorbire despre oameni (,suferă ca un cîine", "a murit ca un cîine"), despre starea vremii (e frig, urît "să nu dai nici un cîine afară" sau vremea e "cîinoasă"), despre proşti (,cîinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia"), despre supunere şi fidelitate (merge după X "ca un cîine"), iar poetul de acum un veac şi mai bine e