Iniţiată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, chestiunea identităţii etnice, lingvistice şi, implicit, literare româneşti va fi reluată în primele decenii ale secolului următor, apoi adâncită către mijlocul acestuia. Pe lângă afirmarea genului proxim (latinitatea), acum începe căutarea, din ce în ce mai febrilă, şi a diferenţei specifice. Întemeierea societăţii Junimea (1863-1864) şi apoi apariţia "Convorbirilor literare" (1867) au marcat reluarea dezbaterii privind identitatea culturii şi a literaturii române. De această dată, argumentele erau însă de ordin istoric, evoluţionist şi criticist, net anti-raţionaliste, drastic opuse celor ale adversarilor latinişti.
Deşi se declarau deschis europeni, aceştia ignorau una din cerinţele esenţiale ale axiologiei moderne, anume respectarea specificului valorilor. În replică, axiologia practicată de junimişti pleca nu de la ierarhizarea, ci de la definirea şi respectarea graniţelor fiecăreia dintre valori (istorice, artistice, juridice, politice, ideologice, ştiinţifice etc.). Realitatea românească, fie socială, culturală, ştiinţifică, fie literară, era privită tocmai din această perspectivă pragmatică, în care delimitarea domeniilor constituia o garanţie a corectitudinii judecăţii. Pragmatismul reclama, între altele, includerea realităţii autohtone într-un ansamblu axiologic pe care, încă din 1978, l-am numit model european1. Acesta se întemeia pe concordanţa dintre principiile axiologice proprii Junimii şi principalele tendinţe axiologice manifestate pe plan continental.
O primă şi importantă trăsătură a acestui "model european" rezultă din includerea literaturii (a artei, în general) în contextul mentalitar al timpului, legătură considerată decisivă. Încă din 1861, Maiorescu afirma: "fiecare om este produsul timpului său şi dacă el încearcă să-şi depăşească epoca şi să creeze
