Manastirea Bic
Nicaieri nu gasesti atatea biserici de lemn ca in Salaj. Ascunse pe dupa dealuri si margini de sat, resemnate si stinghere ca niste batrani impacati cu sine si cu Dumnezeu, abia le mai observi. Se sting, se desfac si se topesc, dimpreuna cu memoria locului si a celor ce le-au construit. Cine mai stie acum ca bisericuta din Balan a fost adusa din alt sat, cu 7 care trase de 14 bivoli puternici, iar noaptea, inexplicabil, toti bivolii au murit. Cine mai tine minte ca, pusa pe "durglama" (suport de lemne rotunde), o alta bisericuta a ajuns in Calgau cand, brusc, fara nici un motiv, clopotele au inceput sa bata singure. Urnite din locul lor, bisericile taranesti par sa sufere, sa protesteze. La Brusturi, clopotele se vor sui cu de la sine putere intr-un nuc, iar la Ciumarna, carul cu lemnele cele sfinte se va rupe in dreptul unei poieni. Al doilea car va pati acelasi lucru, in acelasi loc, semn ca acolo trebuia neaparat ridicata biserica.
Desfacute si recladite de mai multe ori, cu oprelisti si incercari din cele mai ciudate, bisericile taranesti din Salaj sunt aidoma lemnului indestructibil din care au fost ridicate: stejarul de cer. Din fosnetul padurii de altadata, din taria si nepatrunsul ei, au mai ramas doar varghile (grinzile) imbinate la capete in tancuri (cheutori), acoperisul de sita numit "Aripi de Arhanghel", crucile incizate din pridvor si "coada de randunica", deopotriva cu insemnele precrestine ale vechilor daci: funia, bradul, luna, soarele, dintele de lup sau braul in torsada. Indaratnici si barbatosi, urmasii dacilor liberi de dincolo de Porolissum (ultima reduta nordica a Imperiului Roman) nu puteau gasi un lemn mai mistic, mai trainic si bineplacut lui Dumnezeu, decat lemnul de cer. Lemnul inaltarii si al rugaciunii liturgice. Lemnul sacru al suferintei taranesti.
Vechile biserici ale Salajului mor in picioare, tac
