Nu mai am putere să vă las în ghetuţe cadouri. Sunt prea bătrîn! Am totuşi forţa de a vă scrie, vouă, fotbaliştilor de azi, o epistolă. Între două manele, poate o citiţi…

Condiţia ca sâ joci la Plevna, unde am debutat, era să…te fi născut pe strada aia. Nu se practica…racolajul, nu se cunoştea acest cuvînt…Hmmm…Poate de aia n-aveau loc vedetele ori cotonogarii. Plăteam săptămînal cotizaţia de 5 lei. Era o mîndrie să joci la o trupă renumitâ printre carierele Bucureştiului antebelic! Băteam mingea fără limite, de cînd dădea liliacul şi pînă cînd în faţă la Elefterie lumea începea să cumpere brazi. Antrenorul nostru era…imitaţia. Adică în zilele de meci la «Venus», ne cocoţam în pomi şi ne priveam idolii. De acolo «furam»! Aveam şi activitate competiţionalâ, hahaha… Jucam cu «Matache Măcelaru», cu «Pandurii», cu «Săgeata»…Eram lorzi: un delegat al echipei străzii ducea celeilalte o provocare scrisă. Ne autoarbitram, nu existau brutalitâţi. Cumpăram cel mai mare pepene pe care-l găseam în piaţâ. Adică premiul, trofeul. Doamneeee, ce bucurie era să vezi cum noi, învingâtorii, sorbeam din el, iar ceilalţi înghiţeau în sec, în parc, la Cişmigiu! Toţi aveam porecle. «Vogl», «Rafinski», «Kotormani» ori «Sindelar».

Sportul, Carmen, AS Armata

Gloria, apoi, la 16 ani, Sportul Studenţesc. După alţi doi, debutam în categoria A, la Carmen. Ultima echipă pentru care am făcut curse pe extremă a fost AS Armata. Din păcate, în ‘49, un traumatism - pe care şi acum îl simt la intemperii - m-a obligat să abandonez jocul. Am uitat să zic douâ vorbe şi despre echipa naţională. La 17 ani şi jumătate am fâcut cunoştinţă cu ea, contra Belgiei, la Bucureşti, prin 1937, parcă. Dar nu asta a contat cel mai mult, ci faptul câ jucam alături de Baratki, Iuliu Baratki, cel mai complet jucător pe care l-a dat fotbalul nostru. Din careu, Ghiussy îmi fâcea semn unde şi cum să centr