Locuiesc intr-un bloc cu patru etaje.
Intr-o seara, intorcandu-ma acasa, m-am impiedicat pe casa scarii de un bot de pisoi ce scancea amarnic. Venind dintr-o casa particulara unde am coabitat in pace si armonie cu un catel, o pisica si un porc (animale necesare intr-o gospodarie ce se respecta), avand si o deosebita afectiune pentru patrupede, nu am rezistat tentatiei de a ocroti acest ghemotoc de viata. In scurt timp, el (care era o ea) a devenit membru al familiei. L-am botezat Motanica, fiindca initial am crezut ca era motan.
Locul preferat era pe pervazul ferestrei, de unde urmarea tot ce se petrecea in fata blocului. Stia precis cand ne intorceam acasa, ne astepta in hol sarindu-ne in brate, alintandu-se. Atunci cand intarziam, zgaria usa, nerabdatoare, de parca ar fi vrut sa ne iasa in intampinare, sa ne ajute in cazul cand ni s-ar fi intamplat ceva. Jocurile pisicii erau atat de captivante si distractive, incat uitam de TV ori alte treburi gospodaresti. Avea in privire asa o candoare, o intelegere, incat atunci cand cineva era suparat sau nervos, incerca sa-i intre in voie de parca ar fi vrut sa-i transmita putere, afectiune si, de ce nu, prin limba ei pisiceasca sa-i dea incredere in el.
Fiind la etaj, coboram zilnic impreuna cu ea, de frica vecinilor, care din intamplare sunt mai rai decat niste caini turbati. Nu suportau prezenta ei si ea simtea, ferindu-se din calea lor. Facea o plimbare de o jumatate de ora prin imprejurimi, apoi la fluieratul meu, asemenea unui catel, se intorcea in apartament.
Intr-o seara am fluierat-o, am cautat-o, dar ea disparuse fara urma. Tristetea noastra a fost fara margini, caci pierdusem un membru al familiei. Ne-am resemnat, gandindu-ne ca a fost omorata de cineva.
Dupa cateva luni, intr-o noapte, am auzit mieunaturi si scrasnete de gheare la usa. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca Mota
