Cum petreceau emigrantii romani acum o suta de ani
A fost odata anul de gratie 1900... Despre care se spunea, ca si azi, ca va aduce sfarsitul Lumii. Dar, pe langa paginile pline de viziuni si prevestiri apocaliptice, ziarele vremii scriau insistent despre un alt subiect la moda: colonizarea "Siberiei Americii", adica a provinciilor canadiene Manitoba, Saskatchewan si Alberta - ultimele teritorii oferite in dar agricultorilor din Europa: englezi, germani, unguri, polonezi, sarbi si romani. Suprafete imense, de peste opt ori cat teritoriul de azi al Romaniei, au devenit si tinta celor mai curajosi dintre taranii bucovineni si dobrogeni care, ajunsi totusi mai tarziu decat occidentalii, au fost nevoiti sa accepte terenurile cele mai proaste si mai indepartate. Plini de nadejde, au trecut totusi Oceanul cu pluguri si grape impachetate in lazi, cu saci de seminte si funii de ceapa si usturoi, cu manunchiuri de vita-de-vie si radacini de leustean. Nu si-au lasat acasa nici hainele taranesti: iile, catrintele, camasile de borangic, cojoacele de oaie; dar nici securea de spart lemne, sita de cernut faina, razboiul de tesut sau cazanul de facut tuica. Si, mai presus de toate, nu si-au lasat traditiile, obiceiurile si ceremonialurile de sarbatori, de nunta, botez sau inmormantare. Nu si-au uitat lautarii, ceterele, dobele si tambalul...
La inceput, dupa asezarea pe pamantul primit de la guvernul canadian, si-au construit ferme apropiate una de alta, ca in satele din tara. Simteau nevoia sa vada pe fereastra cand arde lampa la vecini, ca o minima consolare, in fata apasatoarei instrainari; nu le placea sa ramana singuri sub cupola Marelui Cer (nume dat Vestului Canadei de ziaristii epocii, impresionati de panorama celesta fara pereche). Necunoasterea limbii engleze ii izola si mai mult, tinandu-i la distanta de viata oraselor. Universul lor nu s-a schimbat pre
