De curând a apărut la editura Humanitas volumul filosofului Gabriel Liiceanu „Scrisori către fiul meu“. Scrisă de la inimă la inimă, cartea evidenţiază indestructibila relaţie tată-fiu. Ca orice familie, au fost trei laolaltă: mamă, tată, fiu. Şi acum sunt tot trei, însă risipiţi. Cartea se vrea un strigăt de apropiere pentru cei de departe. „Gândeşte-te, când scrii, la cititorul tău ideal sau la omul pe care îl respecţi cel mai mult“. Aşa suna îndemnul lui Noica adresat tânărului Gabriel Liiceanu în anii întâlnirilor de la Păltiniş.
Numai că acesta din urmă, acum la o altă dimensiune a încadrării biologice, spirituale şi afective, nu mai scrie nici pentru unul, nici pentru altul, ci pentru cel drag: fiul său.
Glasul mamei
Cum mama este personajul cel mai iubit şi mai important de-a lungul vieţii unui om, se poate considera că doamna Aurora Liiceanu, mama lui Ştefan Liiceanu, ar fi prima îndrituită să vorbească despre fiul din Japonia. „Nu pot să vorbesc despre fiul meu la nivel de declaraţie deoarece este de înţeles că legătura de sânge mă face absolut subiectivă.
Pe de altă parte, nu am nicio legătură cu volumul de care îmi vorbiţi. Nu l-am văzut, nu l-am citit. Am auzit însă că nu vorbeşte de fiul său, particularizându-l, ci de ideea de fiu în general. Ştefan are 34 de ani şi este plecat de 14 ani. Cred că are o bună relaţie cu tatăl său. În ţară vine cam de două ori pe an.
De fiecare dată trece pe la mine şi ştiu că vine şi la Gabriel. Nu îl sun eu niciodată, el este cel care mă caută mereu. A făcut Facultatea de Economie, are un masterat în filosofia budistă şi lucrează la o bancă britanică. Îl consider superior, ca intelect, atât mie, cât şi tatălui său. În primul rând, prin curajul său faţă de viaţă.
Depăşind ideea de legătură de sânge, am un mare respect pentru fiul meu. Nic
