În 1909, scriitoarea Selma Lagerlof primeşte, în sfârşit, Premiul Nobel pentru Literatură. Distincţia îi este acordată „ca preţuire pentru nobilul său idealism, bogăţia fanteziei şi expunerea spirituală care îi caracterizează opera”. Aflată de mai mulţi ani pe lista candidaţilor la râvnitul premiu, Selma Lagerlof a cunoscut împotrivirea acerbă a secretarului perpetuu al Academiei, Carl David af Wirsen. Critic literar format în estetica jumătăţii secolului al XIX-lea, Wirsen desfiinţase prin cronica sa prima carte publicată de Selma Lagerlof, „Povestea lui Costa Berling”.

În 1908, Eucken fusese favorizat tocmai pentru că disputa legată de nominalizarea lui Swinburne sau a Selmei Lagerlof nu ajunsese la un compromis. Tegner aprecia, aşa cum notează Kjell Espmark în volumul „Un secol cu Nobel”, că „vorbind despre o miză «întru binele omenirii», Selma Lagerlof este «de mult mai mare ajutor în năzuinţa către idealuri» prin «spiritul pur, plin de iubire, care în asociere cu o poezie înfloritoare şi o năvalnică bogăţie a fanteziei îi caracterizează cărţile»”. 

Pentru Wirsen însă, cartea păcătuieşte prin „preţiozitate,”, este „nefirească într-o mulţime de descrieri”. „Realitate şi fantastic se amestecă la ea câteodată într-un asemenea mod, încât textului îi este răpită obiectivitatea”, scria el despre „Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia”. În 1909, argumentele pro Selma Lagerlof înving şi Premiul Nobel pentru Literatură îi este acordat.

Poveşti neoromantice

 Selma Lagerlof s-a născut la 20 noiembrie 1858, la Marbacka, în ţinutul Varmland, în familia unui locotent ”vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată”. A studiat acasă, din cauza unei paralizii la un picior, de care nu s-a vindecat complet niciodată. În 1881, urmează, la Stokholm, un an de liceu şi trei ani de şcoală pedagogică, devenind învăţăt