OMUL ● Un artist e ca un poliedru. Nu-l poţi judeca, fără să-l ucizi, decât gândindu-l tridimensional.
Să vorbeşti despre un artist poate fi un mare privilegiu sau o mare prostie. Depinde cine vorbeşte şi de ce. În orice caz e o mare responsabilitate. Ceva în sensul cuvintelor rostite de Arghezi referindu-se la Eminescu: "A vorbi despre poet e ca şi cum ai striga într-o peşteră". Nu stă în intenţia acestui text să facă – Doamne fereşte! – vreo analogie valorică între opera lui Alifantis şi cea a lui Eminescu. Ar fi impropriu şi necuviincios. Mai ales prin faptul, copleşitor, că Eminescu are peste 100 de ani de confirmare continuă…
OMIZI ŞI FLUTURI. Este vorba doar de o analogie ilustrativă, în sensul că putem spune, fără să minţim, o mulţime de lucruri îndoielnice despre Nicu Alifantis şi să-i reducem destinul şi opera la ele. Or, asta e o mare şi iresponsabilă prostie, un talibanism de doi lei. De pildă: e adevărat că poartă cercel în ureche şi codiţă (ceea ce, nu-i aşa? – denotă o oarecare superficie), e adevărat că a făcut un copil şi s-a despărţit de mama copilului, e adevărat că a cântat, la Cenaclul Flacăra, acel cântec în care era preamărit Ceauşescu, e adevărat că şi-a făcut toate poftele, risipindu-şi banii şi o parte din viaţă (s-a plimbat, de pildă, de vreo două ori, dintr-un capăt la altul al ţării, cu taxiul), sau că a vrut să rămână în America.
Vai, ce imoral, ce abject! – ar putea spune cineva care vrea cu tot dinadinsul să prezinte viaţa artistului în această cheie şi să o proiecteze asupra operei. Din fericire, aceste delaţiuni cu pretenţii de exegeze se fac, deocamdată, doar în şoaptă şi pe la colţuri. "Dar nu se ştie, nu se ştie până când", vorba cântecului, căci perfidia nu doarme, e suficient să te prindă cu garda jos. Numai că una e mâlul, alta e nufărul care creşte din mâl, una e omida şi alta fluturele
