Nu stiu daca, in febra postelectorala, cand lumea politica a invingatorilor – anul acesta au invins toti cei ramasi in cursa si fiecare se socoteste deplin legitimat in aceasta convingere – s-a asezat la masa negocierilor, trancanind mai mult despre cine va fi capul guvernului cel nou decat despre care sunt prioritatile ce ii vor arde pe ministri la degete, s-a observat revenirea la o anume normalitate. Zilele acestea nu am prea mai auzit traditionalele strigate de chemare la lupta si dat la cap ale liderilor de formatiuni politice si ale oratorilor de serviciu ale acestora. Nu au mai avut loc nici traditionalele lupte de cocosi invesmantati in culorile politice adverse, ale caror rezultate sangeroase obisnuia lumea sa le aprecieze, nu tocmai demult, in asa mare masura. Brusc, politicienii au redevenit oarecum manierati si, inca si mai neasteptat, deschisi si afabili in mai toate directiile.
Nu l-am auzit pe Marko Bela ca nu ar colabora cu vreunul dintre clasatii in Parlament. Nici pe Geoana, Tariceanu sau Boc ca nu vor sa auda de te miri care dintre ceilalti omologi. Votul popular a adus acalmie in piata publica, pedestrimea s-a asezat in cerc si isi lustruieste armele, cate o vivandiera aduce apa pentru spalat rufele sau coase cate o ruptura de prin tunica, in vreme ce calaretii dau nutret cailor, asteptand un semnal de la fereastra castelului. Acolo insa, marii feudali joaca jocul pe care il stiu cel mai bine. Pentru o clipa, suveranul pare din nou tare pe situatie: el va patrona numirea noului sau sfetnic atotputernic. Inainte de a se intoarce la rolul lui decorativ, de stapan al cainilor de vanatoare si al tavilor cu potarnichi otanjite prin smantana, omul isi traieste momentul de glorie, negociind cat mai strans cu putinta servitutea celui mai egal dintre egali, urmatorul demnitar.
Nu ar trebui subestimate beneficiile unui asemenea