Atat din randurile PNL, cat si din interiorul PSD s-au facut auzite, zilele trecute, voci insistente ce indemnau la o colaborare extrem de stransa a celor doua formatiuni in conditiile prezentelor vremuri pline de amenintari la adresa intereselor comune, protejate pana acum cu mult succes. Ambele partide au tras, fireste, o spaima teribila, dat fiind ca, in pofida absenteismului a milioane de alegatori cu asteptari reformiste, dorinta nestavilita de schimbare s-a dovedit, intr-un final, considerabila pana si in randurile electoratului mai degraba traditionalist. Seria declaratiilor lui Iliescu si Tariceanu releva cautarea disperata de solutii a celor doua parti in vederea revenirii la putere, asemenea lui Silvio Berlusconi, care si-a putut celebra come back-ul dupa doar un an de uneltiri coordonate din opozitie.
Personaje ca Hrebenciuc sau ultracostisitorii consultanti straini ai lui Tariceanu vor cauta modalitati pentru a preintampina, cu orice pret, transformarea PD-L intr-o forta dedicata schimbarii veritabile. In consecinta, vor fi stimulate atat eventualele neintelegeri dintre variile factiuni si/sau indivizi, cat si orice forma de distantare dintre Cotroceni si liderii PD-L. Nastase si Olteanu au avut grija sa invoce spectrul potentialei refaceri a FSN in conditiile in care viitorul guvern ar fi compus din PD-L si PSD, cu pedelistii pe post de prima vioara – desi ambii stiu prea bine ca dezideratul pedelist nu poate fi defel acesta. Teama lor – trecuta, fireste, sub tacere – rezida manifest in perspectiva deloc neglijabila a unui program de guvernare pana la urma notabil al PD-L, capabil sa suscite natiunea, dar si sa priveze pleiada personajelor de influenta din PNL si PSD de putere si parghii.
Nimeni nu poate sustine ca PD-L s-ar fi luptat aidoma unui leu pe parcursul campaniei electorale sau ca formatiunea ar fi uimit electoratul prin o
