ELEFANTUL DIN CLUBUL DE JAZZ ● Unul dintre oamenii providenţiali în destinul artistic al lui Nicu Alifantis a fost Johnny Răducanu.
Se întâmpla în 1976. Cu câţiva ani înainte, marele jazzman îl convinsese pe Viorel Păunescu, secretar de partid pe vremea aceea – şi responsabil pe mai multe localuri – să deschidă un club select pe Bulevardul 6 Martie, într-un restaurant care se numea Tic-Tac.
NOSTALGIC ŞI TALENTAT. "Era plin de ţigănime, de mitocănime, se perindau pe acolo sute de Fane Spoitoru, tot gunoiul Bucureştiului – povesteşte jazzmanul. Reuşisem să fac din el cel mai căutat club din Bucureşti. Venea şi Nichita acolo, şi Breban, şi Sorin Dumitrescu, şi Eugen Barbu, şi Toma Caragiu… Iar domnul Rosetti (patronul spiritual al Şcolii româneşti de lingvistică – n.r.), care mânca la Capşa, venea cu echipa lui de lingvişti de la Universitate ca să mă asculte pe mine. Dar maître d’hotel de la Capşa îi aducea mâncarea acolo… Şi ce mi-am zis eu? Ia să vină de la Cenaclul lui Păunescu toţi puştanii ăştia care cântă! Şi i-am adus. Cântau în pauza mea. Veneau, asistenţa selectă, în frunte cu Nichita, comenta, dezaproba şi uite-aşa erau desfiinţaţi, nu mai veneau. În afară de unul singur, care a venit şi a rămas acolo o iarnă întreagă. Era nostalgic, drăguţ, respectuos şi cu mare talent. Numele lui era Nicu Alifantis. De la mine şi-a început cariera".
E ciudat că "elefantul" a avut succes într-un club de jazz, deşi el cânta cu totul altceva. "Există o paralelă între calităţile produsului artistic, fie că e vorba de folclor, muzică uşoară, jazz sau orice – explică Johnny Răducanu. E foarte important cum începi, dar mai departe fiecare îşi face de cap… Şi Nietzsche şi-a făcut când a spus că Dumnezeu a murit. Nu e cazul la Alifantis, vorbesc în principiu. Ce aş mai putea adăuga e că evoluţia lui nu s-a încheiat, e încă tânăr"
