CÂNTĂREŢUL POEZIEI ROMÂNEŞTI ● Impresionat de voinţa lui muzicală, l-a susţinut cu vehemenţă în faţa celor care l-au contestat la început.
Cu ani în urmă, un tânăr emoţionat, dar îndrăzneţ în acelaşi timp urca pe scena Cenaclului Flacăra, în cadrul spectacolelor aproape zilnice susţinute la teatrul Ion Creangă din Piaţa Amzei. A fost ascultat şi... contestat de mulţi. "M-a impresionat la Nicu voinţa lui muzicală de excepţie. Însă, cum era şi normal în cadrul unei asemenea manifestări, au existat discuţii între membri. I-am întrebat pe colegii mei ce părere au. Toţi, cu o singură excepţie, de fapt cu două, au fost împotriva intrării lui în Cenaclu. L-am susţinut doar eu şi tânărul actor, pe atunci, Gelu Colgeac. Eu am combătut teoria lor conform căreia genul muzical al lui Alifantis nu era folk. Am spus că pe mine nu mă interesează neapărat formele date, ci capacitatea unui om de a veni cu o experienţă nouă chiar în exprimarea unor teme vechi. Şi că arta nu este o invenţie, ci o trăire", povesteşte Adrian Păunescu.
MEREU INOVATOR. Aşa a devenit Nicu Alifantis una dintre figurile reprezentative ale mişcării artistice inegalabile din România anilor ’70-’80. Talentul lui şi mai ales capacitatea de a găsi mereu noi forme de exprimare artistică l-au făcut să compună piese excepţionale. "Pe mine m-au impresionat multe cântece de-ale lui, însă cel mai mult m-au atins «Umbra», «Trăiască România», «Decembre». O altă piesă care m-a marcat este «Pământ idiot», ale cărei versuri le-am şi scris. «Pe pământ idioţii au arme/ Ei cu ele pot face orice/ Pe pământ bunul simţ dacă doarme/ În zadar întreba-veţi de ce.» El are această abilitate de a alege şi a potrivi textul şi muzica, dând o interpretare măiastră versurilor lui Nichita, Bacovia şi Radu Stanca. Este un mare talent, un om de durată, de cursă lungă."
METAMORFOZE. Adrian Păunescu
