Acasă TV, un post fixat pe melodramă, suspin şi lacrimă, şi-a negat propria convenţie sâmbătă seară, când a difuzat comedia „St Trinian’s“.
Filmul pleacă de la caricaturile lui Ronald Searle şi descrie viaţa într-o şcoală de fete rele. Un aşezământ al drojdiei sociale. Un loc neguvernabil, unde se trăieşte anarhic şi unde educaţia clasică n-are spor. Elevele sunt trişoare cu surâs serafic şi idei monstruoase, aspirante la statutul de fotomodel, brunete Emo, siluete costumate gotic şi fardate funebru, punkiste refractare, rusoaice neadaptate, păpuşi depresive sau gemene care nu pot concepe viaţa fără trei farse pe zi. Filmul operează prin contraste şi ajunge, ca multe comedii, la concluzia paradoxală că răul e bun, iar binele e rău. Fetele de la St Trinian’s evadează din condiţia lor periferică, câştigă un concurs de cultură generală (prin tertipuri, cum altfel?) şi smulg aplauze, în timp ce ministrul englez al educaţiei, care tocmai făgăduise reforme şi disciplină, se compromite şi devine subiect de presă tabloidă.
„St Trinian’s“ n-are nimic din conturul unui film important. N-a luat premiu pentru scenariu, n-a ieşit din mintea unui regizor cu faimă. Dimpotrivă. E o prostioară, un flecuşteţ, un moft. Dar mărturisesc că de mult n-am mai râs cu atâta poftă. Gagurile au isteţime şi ritm, replicile sună ca în curtea şcolii, muzica e bună, vioaie, energizantă. Cât despre distribuţie, ea îmbină numele celebre cu necunoscuţii. Rupert Everett face două roluri, dintre care unul în travesti - directoarea de la St Trinian’s, care prezidează ocrotitor-complice peste haosul creat de fete. Colin Firth e ministrul înţepat şi obtuz, iar Stephen Fry se joacă pe sine ca prezentator al concursului amintit. Lângă ei stă Celia Imrie, o prezenţă convingătoare în filmele englezeşti, iar de la ea în jos citim o lungă serie de nume care azi nu spun nimic, dar mâine vor
