Avem faptele: Mircea Geoană, cu cearcăne uriaşe şi faţă de Perdant sau orice altceva începe cu litera P, a anunţat că vrea să guverneze împreună cu PDL. Foamea a fost mai tare decât ura. Sursa: Zoltan Lorencz

Avem faptele: PDL, Traian Băsescu şi numeroşi comentatori s-au chinuit doi ani „să lipească“ PSD de PNL. Istoria va consemna însă altceva: PSD şi PDL se apropie, ca două ramuri ale aceluiaşi trunchi, Frontul Salvării Naţionale. O mişcare naturală, la urma urmelor, o limpezire definitivă a apelor. Ceea ce e, în esenţă, un lucru bun pentru societatea noastră confuzată de întrebarea „cine e alb, cine e negru?“. Acum, „ei“ sunt, din nou, cu „ei“. (La ora la care scriu acest comentariu, PDL a anunţat că va negocia cu PSD. Traian Băsescu nu se pronunţase.)

Vestea proastă e alta: s-a dat un semnal de pericol la adresa presei libere. Există numeroase premise care ar trebui să le dea fiori jurnaliştilor. Despre preşedintele Traian Băsescu se poate spune orice, numai că ar fi un prieten al jurnaliştilor curajoşi, nu. Şeful statului are procese cu ziarişti, a ajuns caz la Consiliul Discriminării pentru scandalul „păsărică-ţigancă împuţită“ (în care era implicată o jurnalistă) şi tot el a gratulat cu apelativul „găozar“ un alt ziarist insistent. Iar acestea sunt doar câteva lucruri care se văd.

Traian Băsescu e însă un mic copil la capitolul „pumn în gura presei“, dacă îl compari cu PSD-işti mai mari sau mai mici. În perioada 2000-2004, Adrian Năstase şi ai lui s-au străduit să neutralizeze presa liberă, controlând, îndeosebi prin intermediul publicităţii de stat, majoritatea ziarelor şi a televiziunilor. N-a fost un accident. N-a fost ceva care să ţină strict de persoana Adrian Năstase. Pentru urmaşii de drept ai Partidului Comunist Român, pumnul în gura presei libere e filosofie de bază.

Vă atrag atenţia asupra unui caz