La Bucureşti se desfăşoară o criză politică în stil italian. Şi la Roma câteva decenii după război lucrurile au stat cam la fel, cu două forţe politice, creştin-democraţii şi comuniştii, cam egale şi mereu cu câte un partid terţ cam ţânţărel, dar indispensabil pentru o majoritate parlamentară prin preajmă. Toată lumea îl cultiva, în speranţa să îl înghesuie într-un guvern. Negocierile durau mult, dar viaţa acestor guverne născute greu după un travaliu îndelungat era mai scurtă chiar decât negocierile. Câteva luni, uneori câteva săptămâni şi chiar zile. La Bucureşti, suntem acum într-o situaţie foarte asemănătoare. S-ar putea să mai asistăm multă vreme la declaraţii, contradeclaraţii, conferinţe de presă. Asistăm deja cu toţii la cea mai grozavă „scenarită“ şi teorie a conspiraţiei din istoria postrevoluţionară a României. O să trecem Sărbătorile ascultând liderii noştri politici debitând baliverne, dând asigurări peste asigurări, pălăvrăgind în faţa microfoanelor? Oricum, e ceva care le place, foarte mult: să vadă pâlcul de reporteri cu camere video şi microfoane repezindu-se să le smulgă o declaraţie. Mamă ce se înfoaie ca nişte curcani, cum îşi arată guşa, cum lasă tăcerile să ne impresioneze, ca apoi, când deschid cioculeţul, să spună nimicuri! Parcă ar sparge seminţe între dinţi! Nu am văzut o abilitate mai mare de a vorbi fără a spune nimic, ca la politicienii noştri de frunte ca în ultima săptămână. Poţi să priveşti televizorul în neştire, să fii atent la toate buletinele de ştiri, să nu îţi scape un breakingnews, că tot nu afli nimic. Nimeni nu dă informaţii corecte, toată lumea minte. Se trimit mesaje, suntem intoxicaţi, se provoacă diversiuni de cartier. Asistăm la un război mediatic, prin care, în loc să se tragă cu ghiulele sau măcar cu pietre, se trage cu vorbe.

Vorbăria asta ţine loc de negocieri. E o isterie generală şi lumea se uită la haosul ăs