A scrie, in Romania, jurnal sau epistolar tine in primul rand de curaj, pur si simplu. Genuri literare care s-au nascut si au dat chiar capodopere in societati evoluate, precum cele occidentale, ele se regasesc cu greu in universul nostru balcanic. Nu avem jurnale de scriitor sau epistolare nici multe si nici remarcabile, cu cateva, foarte putine, exceptii. In lumea noastra romaneasca, pitoreasca si expansiva, spatiul protejat al genurilor intimitatii pare mai degraba neinteresant.
Noi avem imprecatia, ca raspuns la o replica neconvenabila, si avem efuziunea lacrimogena, ca urmare a satisfactiei. Jurnalul si epistolarul presupun o separare a spatiului intim de cel privat, intr-o societate care stie sa-si organizeze manifestarile in mod riguros, masurat si natural, nu in cele din urma.
Curajul, in acest caz, il invocam tocmai pentru ca a scrie jurnal sau epistolar inseamna a te dezvalui respectand o anumita disciplina a genului, stiind ca vei fi, la randul tau, respectat. Daca spatiul public e separat de cel privat, daca exista bun-simt, daca exista cunoasterea specificitatii unei literaturi care, imbracand o forma accesibila, reprezinta, de fapt, un gen al elitelor. De la scrisorile frantuzesti ale secolului al XVII-lea si al XVIII-lea, pana la epistolarul dintre Clemens Brentano si sora sa sau jurnalele marilor scriitori ai secolului al XX-lea.
Publicarea recenta a volumului Scrisori catre fiul meu de Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas) va perpetua, din pacate, mai intai, niste neintelegeri ivite in urma cu cinci ani, la aparitia jurnalului Usa interzisa, de acelasi autor. Gabriel Liiceanu a uimit, atunci, prin revelarea unui chip care era doar banuit - si nu de multi cititori -, dincolo de masca pe care o purtase cu consecventa de cand devenise, dupa â90, personalitate publica. Filozoful extrem de sobru a lasat sa se vada, atunci, chipul sau
