PSD a câştigat alegerile parlamentare cu un avans minim. Acest avans îi conferă atât legitimitatea de a guverna cât şi “dreptul” de a refuza guvernarea. Cine este nebunul care să-şi dorească a fi, pe timp de criză mondială, într-un Guvern minoritar sau de coaliţie, sub presiunea abuzurilor unui şef de stat autoritar-populist?! Care este partidul bucuros să accepte o asemenea experienţă devastatoare pentru imaginea sa cu doar câteva luni înainte de alegerile europene şi prezidenţiale?!

Dovedind o incultură politică incompatibilă chiar şi cu ipocrizia, preşedintele Băsescu cheamă partidele să treacă peste diferenţele doctrinare întrucât vor avea de făcut faţă problemelor socio-economice grave aduse de criza globală. Or, tocmai gravitatea situaţiei impune maxima puritate doctrinară a soluţiilor spre a se evita terapiile eteroclite şi sindromul jumătăţilor de măsură. Pentru (neo) liberali prăbuşirea încrederii pe pieţele financiare şi de capital impune salvarea băncilor prin injectarea lor cu bani publici, urmând ca din blocajul economic subsecvent necrozării creditului fiecare să iasă după cum poate, lipsa de intervenţie a statului minimal lăsând întreprinzătorilor posibilitatea de a se salva printr-o autorestructurare care implică “speculaţii” pe piaţa muncii. Astfel, impasul se rezolvă pe seama clasei mijlocii, a salariaţilor şi pensionarilor, prin sacrificarea economiilor populaţiei şi a programelor sociale. După aceea jocul se va relua ca mai înainte. Pentru social-democraţi, combaterea crizei vizează pe termen scurt protecţia locurilor de muncă, a economiilor şi a puterii de cumpărare; pe termen mediu evitarea apariţiei îmbogăţiţilor crizei şi reabilitarea clasei mijlocii; pe termen lung, schimbarea sistemului care a dus la apariţia problemei. Aceasta se realizează prin creşterea rolului statului şi supravegherea politică a unei pieţe pe care libertatea