Multa vreme nu mi-am explicat usurinta cu care lumea romaneasca a alunecat spre abuz atit de repede dupa un moment de rascoala violenta impotriva abuzului, rascoala soldata cu morti si, in plus, ultimativ victorioasa, cel putin din perspectiva declaratiilor si a promisiunilor. Acum, cred ca stiu. Am urmarit, mai demult, la stirile ProTV-ului, un material absolut stupefiant. Reporterii au interogat, pe strada, adolescenti si copii romani - de toate conditiile si culorile - despre Revolutia din 1989. Te-ai fi asteptat ca, fie si dupa nouasprezece ani, cei mai multi dintre ei sa fi stiut cite ceva, apropo de subiect, din familie sau din cartea de istorie. Stupoare insa! Experienta lor cu trecutul nostru comunist (nu chiar asa de indepartat cum ar putea crede cineva, ascultindu-i pe mentionatii tineri) este una pur zvonistica si, pina si in acest context, fundamental vaga (cei mai multi isi aminteau, cu dificultate, despre existenta unui capitol, intr-un manual obscur, cu un titlu asemanator celui enuntat de reporterii stradali). Raspunsurile (reactiile, mai corect spus) intervievatilor au variat, prin urmare, de la zimbete natingi, solicitind indurarea, la mistouri adresate tocialarilor ("ce, io sint ochelarist d'ala sa rod cartea de istorie" sau "nu le am io cu d'astea, frate!") si banuieli abracadabrante, cum ar fi cele conform carora Revolutia ar fi avut loc in timpul ultimului razboi mondial ori ca ar fi fost condusa de insusi Ceausescu (aici nu ma pot abtine sa nu deschid o paranteza, fie si cu riscul sa ma uriti pentru asta: in teza mea de doctorat, despre relatia dintre istorie si fictiune, scrisa cu entuziasm brigadier inca de la inceputul anilor nouazeci, observ, la un moment dat, e drept, doar intr-o nota subsolica, faptul ca, prin gestul sau neasteptat, de a cinta - inainte de executie - Desteapta-te, romane!, imn muresano-pannian proaspat oficializat in acel