Din fiecare poet important rămân în conştiinţa publică o anumită imagine, o tonalitate dominantă şi un stil.

Imaginea-cadru a lui Nichita Stănescu este a unui liric solar. Tonalitatea e relaxată. Iar stilul este de o uimitoare dezinhibare. Poetul trece din registrul graţiosului minor în cel al proiecţiilor cosmogonice cu o rapiditate deconcertantă.

Orice regulă poate fi încălcată sau, pur şi simplu, ignorată. Constrângerile existente, manifeste mai ales în versurile de tinereţe, se topesc şi ele în aerul general de gratuitate al volumelor, în vecinătăţile lirice schimbând semnul ideologic. „Sensul iubirii“, cartea de debut din 1960, apare în plin realism socialist şi plăteşte un consistent tribut artei oficiale. Însă poezia lui Nichita Stănescu pulsează în altă parte, în texte proaspete, matinale, de percepţii şi intensităţi juvenile.

Sentimentele şi senzaţiile, reprimate în epocă de scriitori asupra cărora plana acuzaţia intimismului, sunt lăsate libere. Textele mobilizatoare fac când şi când loc unor versuri în care peisajul e scuturat de orice urmă şi orice simbol al socialismului triumfător. Mai degrabă decât Pacea celebrată destul de conformist, poezia de dragoste este nişa perfectă în care tânărul Nichita Stănescu îşi plasează imaginile predilecte.

E o altă dimensiune a lumii, un alt univers, care se desprinde precum o uriaşă banchiză de gheaţă şi pluteşte într-o superbă autonomie a imaginarului. Iată „Cântec de iarnă“: „Eşti atât de frumoasă iarna!/ Câmpul întins pe spate, lângă orizont,/şi copacii opriţi, din fuga crivăţului.../îmi tremură nările/şi nici o mireasmă,/şi nici o boare,/doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,/al sorilor./ Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!/Şi nu trece nimeni/doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru/şi gândul creşte-n cercuri/sonorizând copacii/câte doi,/câte patru“.

@N