De cele mai multe ori, atunci cand discursul filosofic este comparat cu cel literar, sunt evidentiate in primul rand diferentele de stil, scopul pe care il presupunem in spatele lor, efectele pe care acestea le produc. Discursului filosofic pare a-i fi propriu perspectiva ierarhizanta, conceptul bine echilibrat, interogatia dusa pana la capat. In replica, literaturii pare a-i reveni deschiderea ludica, creativitatea rapsodica, inovatia dezinhibanta.
Asezat in lumina defavorabila a unei critici neatente, discursului filosofic i se reproseaza despartirea de lume, abstractizarea solipsista, ariditatea inhibanta. In egala masura, literaturii i se imputeaza vulgarizarea ideii, gratuitatea contructiei, lejeritatea cuvantului dat. Cu toate acestea, apropierea de textele fundamentale ale filosofiei ne face sa intelegem ca acestea reflecta tensiunea celui care, desi intelege ca trebuie sa distinga intre temei si cele intemeiate, nu se afla in posesia adevarului, fiind inca lipsit de tutela principiului intemeietor si fiind supus conditiei itinerantului, a celui care se afla inca in cautarea fundamentului.
Pandit in permanenta de eroare, el trebuie sa-si asume statutul de vanator al adevarului. Este nevoit sa aproximeze prin mit sau metafora sensul inca nedezvaluit, sa asume conditia celui care, cautand centrul labirintului si lipsit fiind de un fir calauzitor, trebuie sa faca loc neprevazutului si accidentului in fiecare decizie pe care o ia. Ca atare, acestui tip de discurs ii este proprie imaginatia creatoare, cea despre care nu se poate spune ca lipseste discursivitatii artistice sau literare.
Vom vedea ca unul dintre efectele acestei dilutii a granitei dintre discursul filosofic si cel literar este aparitia literaturii sud-americane. Dincolo de influentele literare care au germinat literatura latino-americana - de la cultul pentru Cervant
