Mi-e dor de copilărie. Atunci lucrurile erau clare: lupul era rău şi nu putea fi convins să devină vegetarian. Capra nu apărea încă în reviste de modă, fiind ocupată exclusiv cu îngrijirea iezilor. Vînătorul, figură a autorităţii, salva situaţia cu ceva vreme înainte de final, dar nu înainte să apară victime - dovadă clară că jurnalistul medieval care ne relatează povestea avea şi el cîteva idei corecte despre ce anume se vinde.
Copilăria mea a ţinut pînă în anii â90. Ultimele basme de care îmi aduc aminte sînt cu ţărănişti şi liberali, luptînd cu pericolul roşu. Apărea şi un lup pe undeva, pe care ar fi trebuit să-l alungăm la vot. N-am reuşit, şi-aici realitatea se desparte rîzînd trist de poveste: lupul a continuat să mănînce iezii zilelor noastre. Care au scăpat au fugit departe, în pădurile din America, iar cei mîncaţi s-au transformat şi ei, în burta lupului, în lupi mai mici. Se numeşte maturizare, mi-a zis mie odată cineva. Cea mai mare pierdere nu e însă deceniul şi jumătate petrecut într-o ţară care şi-a refuzat, pe rînd, mai toate şansele (tocmai pentru că şi-a exportat, masiv, mai toate creierele!). Putem să trăim şi cu IQ-ul naţional, în medie, mai mic. Ce e mai greu e să trăim fără repere: "ai noştri" de la începutul anilor â90 nu erau acolo doar ca să piardă alegerile. Erau acolo ca să ne dea o certitudine. Ştiam cine sînt cei buni, cei răi şi cei manipulaţi. Ştiam cine e lupul. Eram în relaţii reci cu capra. Mă rog, înţelegeţi: în 1992 lumea era organizată: "ei cu ei" şi "noi cu noi" avea chiar un sens clar pentru toată lumea. Ştiam la ce ne referim.
Astăzi însă nu mai e clar. O dată, pentru că urme de blană găsim peste tot: cum ar fi în maşina de lux a doamnei blonde care ştiţi dumneavoastră, colea, are acum coledzi. Iar bietul ied behăie şi-n partide în care acum un deceniu domnea lupul. Lumea s-a amestecat. Îmi sînt simpatici i
